L.7

Iubesc Bucureștiul pentru că m-a adoptat timp de patru ani și m-a lăsat să-i descopăr misticul uitându-mă numai pe fereastră.

Întotdeauna m-au fascinat ferestrele.
Dincolo de ele sunt povești, nuvele, romane.
Adolescenta pierdută în Bucureștiul comunist, adoram să mă plimb cu troleul.
Urcam . Priveam. Urmăream mai întâi călătorii, apoi îmi mutam privirea spre blocuri. Spre ferestre. Le preferam seara.
Aveau lumină, iar lumina îmi era adresată. O altă viață.
Întotdeauna erau frumoase , nu perfecte , enigmatice.
Desenam în ele personajele, iar scenariile, nu știu de ce , aveau iz de trecut al prezentului. Le regăseam de fiecare dată. De sărbători miroseau a brad și cozonac, cântau colinde ,dansau în sus și în jos în ritmul instalațiilor.
Și uite asa o fereastră , o alta și alta până ajungeam în cămin , în camera cu fereastra care nu spunea o poveste, ci patru.
Pe fereastra doar intră, nu se pleacă.

Îl iubesc și acum când mă duc la el în vizită , mă lasă să fiu eu. Pășesc în  Cișmigiu la primele ore din dimineață, îl rog pe cel care mătură să-mă dea o cafea, are cheia de la chioșc, care nu este bună la gust , dar nu contează și mă așez pe banca din fața lacului . Acolo pot spune că visez și, da, niciun trecător nu se miră de o femeie singură ce zâmbește și ai cărei ochelari sunt ferestre.