L.156

“La margine de viață stă la cerșit o zi,

Întinde mâna rugătoare un sentiment de ți-ar trezi

Să-i dai puțin dintr-un minut ,

Te uiți, parcă ai vrea, dar buzunarul inimii ți-este cusut,

De ce ai face-o, este al tău , chiar de  aiurea e pierdut,

Pentru aceea-nsemnând atât de mult,

Întorci capul către alții la fel ca tine,

O depășești cu gândul, sper că nu mai vine,

Te-mprăștii în ansamblu încercâd să îi sari punte

Uitând că, el, este făcut din importante amănunte,

Gonești înduioșare,

Îți spui , hei lasă , am să-i dau în altă dată. Oare ?”L.

L.155

“Mături cu privirea într-o doară al ei chip,

O poposești iute pe trup,

O-ncolăcești pe gâtu-i ca pe-o liană,

La vale o cobori pe drumul inimii ferind capcană

Pusă de al ei suflet,

Ajunsă intri odat’ cu ea fără să ai bilet,

Te-așezi  de-a curmeziș,

O vrei să fie a ta și-o faci fățiș,

Îi însorești întunecate colțuri,

I-arunci trecuturi,

O simți cum reînvie-ncet,

De-acum, bătăile vă cântă în duet.”L.

L.154

"În adieri de amintiri te simt mai,
Altfel nu și uneori e vai,
Ți-aș da un preaviz
De-o clipă să îți dispară al tău iz
Când de atingeri făceai risipă
Și ascultai cum inima îmi țipă
Să nu te-oprești vreodat,
Dar ai plecat,
Să ți le contopești cu-altcineva ai căutat,
Nu ai găsit la fel nici cu chirie,
Vrei a te-ntoarce cu cap plecat , în mână ținându-ți pălărie,
Îți voi deschide ușă să-ți dau chitanță,
Plata facând-o cu distanță."L.

L.153

“Îmi țin la braț, în partea dreaptă, soarele, de-acolo îmi răsare,

Un nor deasupra ca pe-o umbrelă și plec grăbită la plimbare,

Căci știu că este supărată, s-o întâlnesc pe Frunza doamnă,

Al ei soț, copac, s-a apucat de scuturat ca-n toamnă,

Vreau s-o împac asigurând-o că voi vorbi cu el rugându-l să oprească acest joc

Și-am s-o lipesc la loc,

O să-l conving că bine nu-i va fi de unul singur și golaș

Pe-o altă rece iarnă în oraș

Când trecători, asemeni nouă, nu o să-l vadă prin a privirii ceață

Grăbiți spre grijile de-o viață

Și nici zăpada n-o să-l împodobească ca pe-un rege decât

Vreo lună, două, se va topi, iute va fi spulberată-n vânt

Doar ea îi aparține și el ei

Având aceeași rădăcină în pururea nopților, în faptul zilei.”L.

L.152

“Ce umbre îți țin trena ziuă alunecându-ți sub picioare în drumul tău către un orizont răpus
Ca un alai de nuntă spre-alesul clipelor trecânde la apus
Fiindu-ți mire el ce te așteaptă necontenit în a catedralei cer,
Inel de stele, văl de nori, lună-n cunună ți oferindu-ți al nopții grănicer 
Și se topesc în brațe-lui de-a pururi ca geana plecată pe obraz
Oferindu-ne nouă, muritorilor, părând că am simți, o clipă extaz ?...”L.

L.151

“Am tălpile în palme ca să te pot îmbrățișa când îți calc sufletul,
Am ochii-n buze să pot simți privind atunci când îți ofer sărutul,
Am stomacul în inimă pentru-ai hrăni cu bătăi foamea de tine,
Am cuvintele-n nespusu-ți de le-ai urla în locu-mi când îți convine,
Parcă te-ai speria văzând așa ceva,
Dar nu , rămâi trăind convingerea că sunt aleasa ta.”L.

L.150

“Gândurile tale nu mă amintesc nici rar, nici des,
Nu am intrat în a ta viață, cum aș putea să ies,
Te-nverșunezi chinuitor a-ți face loc
De s-ar putea în mijloc,
Dar drumurile noastre de intersectare
N-au existat și nu vor fi la amândoi , ci pentru fiecare,
O fi mai bine ori mai rău, nu am nimic de zis,
Contează ce e scris.”L.

L.149

“Par zaruri așezate

Deși nu este șase-șase, poate-un noroc în șapte…

Cu mine-ncerci un joc?

Te rog ia loc !

Al dragostei hazard

Ce-adeseori se poartă asemenea unui bastard.

Pun miză inima.

Tu ce ai da ?

Și nu din încercări mai multe, ci o dată,

Pierdere de vei avea, nu va urma a fi abjudecată,

Căci nu există tribunal de suflete

Unde judecători ai vieții să măture regrete.

Riscă tristețe pentru o clipă,

Vei câștiga sau nu a fericirii risipă !

Aștept răspuns ,ce zici,

În al meu simplu te complici ?”L.

L.148

"De ce râzi de-al meu boschet pădure,
Că face umbră la furnici aiure'
Și nu-i la fel de-nalt, este dezordonat,
Udat când vreun picior e ridicat,
Lăsat în vânt și prăfuit,
De ploaie ponosit,
Călcat și rupt
La deal , la vale, pe ținut abrupt,
Scăldat de soare-n dimineți,
Fără de umbră în amiezi,
Necunoscut de noapte,
Știut de-ale pământului șoapte ?
Îl crezi pipernicit ?
Ce ai trăit tu și el nu a trăit ?"L.

L.147

“Stai după umbra-ți privindu-mă sperând că-ți voi cânta în strune

Ferindu-te de tine și de lume,

Ai vrea s-atingi din pieptu-mi armonii,

Vulcanul lavei mele ai vrea să fii,

Dar stins tu ești sperând mocneală

Trezită de biciu-mi pletelor-n urzeală

Amestecată în  tonuri de culori și note ,

În flacără să-ți ardă ale dorinței gemete,

Aștepți pân’ la final de-aplauze,

Îți îndemni amorțeala să facă pauze,

Nu te ascultă și-ți continui rolul principal peren

De spectator etern...”L.

L.146

“Pantofi cu toc auzi pe caldarâm,

Nu-ntorci capul a vede cine-ndrăznește să-ți calce al tău tărâm,

Vrând să ghicești ai sufletul ciulit,

Începi să numeri pașii ce se apropie nechibzuit

Știind că nu o vei lăsa, de tine, a trece cu indiferență,

Cum, îți faci planuri cu multă insistență,

Tresari că-s mai aproape

De parcă-s ascuțite strigăte nu șoapte,

Te-ntrebi culoare au, ce rochie le este asortată,

Pălărie oare poartă,

Înghiți secul, strângi pumnii, mai e un pic

Și apoi...nimic.

Trece și-i privești în urma-i umbra,

Nu disperi, un mâine va urma,

Sigur vei avea curaj

Să-oprești în palmele-ți fierbinți al ei miraj.”L.

L.145

“Câte fluturări de false regrete,

Ocheade în cvartete,

În guri șușotite duete,

Mascate zâmbete,

Coate date

În complicitate,

Ba chiar pălării, ale empatiei, aruncate cât mai sus,

Rămână acolo, zeflemind un: „Îmi pare rău nespus...”

Există la pățania cuiva,

Crezând c-așa

Și-au îndeplinit o datorie,

De fapt,plăcându-le cadavrul, fugind, însă, de autopsie.”L.

L.144

“Ce poante ai mai încălțat să faci de râs al vieții balet ?

Ce scenă-ai folosit în felu-ți desuet

În zi de astăzi, de ieri știu,

Nimic putând a repara că-i prea târziu ?

Umerii tăcerii se ridică a răspuns,

S-a plictisit de interogatoriu, e de-ajuns,

Te-ntorci cu spatele la dialog,

Pășești să ieși în scârțăit de monolog,

Nu ai nevoie de-ncuviințare,

Nimeni nu ți-a bătut la ușă c-o-ntrebare

Când fus-ai la pământ desculț

Interpretând perfect o dramă-a ei, n-ai pus anunț.”L.

L.143

“Bătrân gând te lasă în mâinile mele să-ți mângâi pletele

Și odihnește-te !

Ajunge cât ai muncit cu mintea mea,

Nu mai strânge pumnii cuvintelor de parc-ar vrea să dea,

Lasă-le mute ca și până acum,

Orfane , părăsite-n drum,

Răzgândirea ți-a fost întotdeauna aliat,

Nu-ți da în petec cu stil detaliat

Altfel va trebui să te omor...

Nevrând să intru în carcera cu dor,

Ispăși-voi  liberă uitarea neîndoliată

Ca pe-o sentință de la sine acceptată.”L.

L.142

 “Îți buzunăresc sufletul

Încetul cu încetul

Făr’a simți cum te golesc  de-al sentimentelor mărunțiș,

Mă strecor apoi pe furiș

Să fac inimii tale sluj,

O sărut lăsându-i  urme de ruj,

Lipesc obraz de-a ei bătaie

Ce pentru alții valorează o lescaie

Pentru mine fiind cea mai mare avere,

S-o fur definit am vrere

Și-atunci cu mâini dibace o cuprind

O răsucesc, o smulg, te las suferind,

Plângere lumii să faci , dar degeaba

A ei nu e treaba,

Atunci tu să mă cauți nu s-o iei înapoi

Ci lângă ea să vii să fim amândoi.”L.

L.141

"Aș vrea să fiu risipitoare
Ș-arunc cât mai departe tot ce mă doare,
Să fiu și mână strânsă
Ținând în ea credință
Că ar putea a fi altfel
Eu, tu, aceea, acel..."L.