“Îmi țin la braț, în partea
dreaptă, soarele, de-acolo îmi răsare,
Un nor deasupra ca pe-o umbrelă și plec
grăbită la plimbare,
Căci știu că este supărată, s-o
întâlnesc pe Frunza doamnă,
Al ei soț, copac, s-a apucat de scuturat
ca-n toamnă,
Vreau s-o împac asigurând-o că voi vorbi
cu el rugându-l să oprească acest joc
Și-am s-o
lipesc la loc,
O să-l
conving că bine nu-i va fi de unul singur și golaș
Pe-o altă
rece iarnă în oraș
Când
trecători, asemeni nouă, nu o să-l vadă prin a privirii ceață
Grăbiți
spre grijile de-o viață
Și nici
zăpada n-o să-l împodobească ca pe-un rege decât
Vreo lună,
două, se va topi, iute va fi spulberată-n vânt
Doar ea îi
aparține și el ei
Având
aceeași rădăcină în pururea nopților, în faptul zilei.”L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu