L.132

„Intrat-a în ochiu-mi al tău pas,

Să nu mai plece închis-am pleoapă, aflându-te-n impas

Te-ai rezemat de al meu vis,

El te-a îmbrățișat, te-a luat de mână ferind abis,

Lui alăturat-am pe al meu cu potrivire,

Cu genele-am făcut tivire,

Rămână așa

Căci ochi nu voi avea pentru altcineva."L.

L.131

“Poate că încă n-am crescut !

La mine se uită cu ochi de necrezut:

Ai riduri, pleoapele lăsate și colțurile buzelor în jos,

Zâmbetul îți e întors.

Dar uită-te la mine că-s de-o șchioapă,

Nu cântăresc mai mult de-un sac umplut cu ce vrei tu, odată !

Așa o fi, însă ai oase colțuroase,

Formele trupului nu-ți sunt netede, frumoase.

Așteaptă-un pic, într-un picior eu pot sări !

Nu demonstrezi nimic dacă ce spui ar fi.

Și tac și tace,

N-o pot convinge orice-aș face...

O licărire îmi apare pe obraz,

Aș strânge pumni făcându-i în necaz,

Tot sunt copil, vorbesc c-oglinda,

În a mea poveste, zâna cea rea.”L.

L.130

 “Cum roșu cere verde în simultan contrast

Tu ceri pe mine armonie în nefast

Să-ți fiu cândva, dar nu mereu...

Te cer și eu

Pentru cât timp ne-a mai rămas

Dezordinea a-ți auzi din glas

Spunându-mi rugi

Ce-ți sunt porunci,

Trupu-mi să-ți fie altar

Să nu-i pășească altcineva hotar,

Cu buzele flămânde să spui Amin

Când vei gusta plăceri ștergându-ți chin

Amestecate în lucrarea vieții

Ce-ți va împodobi podeaua și pereții,

Să-ți fiu acoperiș

Adopostind al nostru ascunziș

De umbre în lumini,

Întoarcerea a-ți ademeni

Artistule sărac fără model,

El,fără de tine, fiind la fel.”L.

L.129

"Ai privirea îmbălsămată cu dorință,

Nu poți a respira fără a ei ființă,

Întinzi mâna ca un cerșetor,

Primești doar dor,

Îl strângi în pumn

De parc-ar fi cadoul de Crăciun,

În el e ea,

Iubirea ta."L.

L.128

“Sufletu-mi orb lovește cu-al inimii baston

Pereți de coaste rupte ce sună durere-n unison,

Nu vreau a o auzi , mă face surdă,

Nu înțelegi rămas-am mută,

Al trupului limbaj

Nu-mi este avantaj,

Stâlcită-i noua postură

Când mișcă auzi scârțâitură

Asemeni scaunelor de jurați

Ce dau verdictul: Vinovați,

Să pleci, preferi, imediat,

Nu te consideri și m-ai repudiat,

Ființa-ți dragă altădat’

Ai abrogat.”L.

L.127

“Frămânți în cofa sufletului aluat de amintiri

Cu năduf și chin de-nchipuiri,

Vrând a o zămisli pe ea

Mărunt, cuvinte fără grai, mimezi să fie iar a ta,

Adaugi aromă rămasă din căldura sa

Fior a te înconjura,

Dulcea-i șoaptă,

Sărat așteaptă

A-l picura făcându-i gustul ca al ei, divin,

Căci nerăbdarea ți-e pelin,

Se-nverșunează să nu crească,

De inimă ți se lipească,

Pe frunte-ți răsar broboanele furiei,

Întunecată ți-e privirea geloziei,

În sine

Scormonești pricine,

Dorești încă o șansă

Pentru revanșă,

Refuzi a crede c-ai fost un versatil

Și-i inutil,

Desăvârșirea dragostei e artă,

Iar ea cu sacrificiu te încearcă, nu o dată

Ci mereu,

E greu,

Renunți și-acum,

Compătimirea sperând a fi bun drum.”L.

L.126

Ceva din altceva

“Se sprijini în coate și își privi abdomenul zâmbind, căci deseori gândurile îi erau zâmbitoare. Văzu cum între oasele bazinului erau conturate forme aliniate de mușchi. Primise multe lovituri sub centură. Ultima…”Cea mai frumoasă fată nu poate să dea mai mult decât ce are.” , o concluzie, după părerea acelei persoane, bună, exprimată cu ideea că ar fi înțeles-o sau că ar fi cunoscut-o. Nu avea cum pretinde aceasta, nu avea cum ști ce are, cât are, ce a făcut, cât a făcut, ce va face, cât va mai face. Nu cunoscuse acea vorbă poate pentru că nu se considerase frumoasă , dar , mai ales , cea mai frumoasă, nici cea mai inteligentă deoarece ar fi însemnat să renunțe la sentimente. Îi răspunse cu o alta, a ei, neștiind dacă e bună sau nu ori la fel de bună:”Nu poți cere dacă nu ai ce oferi sau poți , dar nu te aștepta să și primești.”L.

L.125

“Mi-s obosită și e târziu,

Plasă de fluturi menirea-mi e să fiu,

Cu o greșeală deschis-am al tainelor cufăr,

Crezut-am că le-am prins, dar nu îmi ies la număr,

Le-aliniez, le-ntreb, pedepsindu-le le pun în colțuri,

Își dau coate, chicotesc în salturi,

Nu vor a-mi spune cine nu-i,

Pleacă priviri ambigui,

Mă necăjesc, întoarsă-i întristarea,

Grăbindu-mă, prezentă-i nerăbdarea,

Riduri, două, pe frunte fac, este seriozitatea,

Le reproșez cu-alint, vinovată-i sensibilitatea,

Renunț, capac închid cu sufletu-mi golit,

Rămasă rătăcită, una, nu a mai venit,

Își caută pereche, singură rămână nu,

Poate-o găsește cineva, de-o recunoaște, poate chiar tu.”L.

L.124

“Privesc printre-ale genelor zăbrele,

Catifelate draperii las pleoape grele

,

Respir în mine nu-n afară

Bucurie și oftat cu sunet de fanfară,

Sufletu-mi este liber încuiat

Fără rușine lăsându-l despuiat,

Mintea-mi când doarme nu stinge lumina

Gândurile-mi treze n-având ca trăsătură mima,

Bătăile inimii de-mi sar într-un picior

Își lasă fericirea la vedere găsind al dragostei izvor,

Bine să-mi fie mereu nu uneori

Sunt sinceră cu mine de-i soare, de sunt nori.”L.

L.123

“Iriși-mi-nfloresc doar verde intrinsec

În roșul inimii zbătânde sperând a fi al vieții gri perfect,

Îi mai disturbă cursul unul  ori două colorate

Cu tonuri dulci din vorbe nuanțate,

Un strop de alb născând greșite disoluții

Crezând că-s ale operei de artă mici soluții

Contraste vrând a le-ndulci neapărat,

Dar este pentr-un moment dat,

Lumină peste-ntunecat,

Uitând cum subexpus este adesea delicat,

Mediul să-i fie ambiant se încadrează peisaj

Rama fiindu-i un trecător pasaj.”L.

L.122

“Câți nuferi pus-ai pe ale apelor șoapte,
Cu ce descântec ai vrăjit culori în noapte,
De unde luat-ai cântec de-mbiere
Pentru destine izotere,
Fie-mpreună nu numai vară,
Sub apa vieții rădăcini să împreune-n iarnă
Înnodate cu legămite de iubire până-n primăvară
La nesfârșit așa și iară, iară?…”L. 

L.121

“Devastează-mi cerul cu patimă,

Stinge-mi soare cu a sărutării lacrimă,

Luna apune după el,

Stele adună într-un poem,

Mi-l lasă a-l călca în prag,

Pe urma literelor lipite-n talpă să o iei cu drag

Și vor străluce cale nu Lactee

Ci pe-a cuvintelor de dragoste atee

Unde dorința-și caută albie-n moral

Vrând cursul fie triumfal

Pe sub al palmei tale păgân pod

Ce-i șubrezit de doru-ți-n sufletesc exod,

Surpându-se, povestea nostră a descoperi lăsa-voi

Știind cum mândră, eu,

purta-voi

În ale vârtejelor-mi sclipite-n ochi asupra

Voastră când încerca-veți arunca în noi cu piatra.”L.

L.120

“A gândurilor-ți gheișă doresc a fi odată,

Cu virgule mărunte să-mi intonezi viața punctată

În propoziții grațioase ca ale mele mâini

Ce-aștern atingeri de sfioase gene pe-obraz cu plecăciuni,

Timidă-ți fie exaltarea tresărindu-ți suflet

Înfricoșat a sfărâma cu al fiorului sunet

Curburile-mi de filigran din puf de păpădie

Vrând trup a îmi cuprinde, pe veci să îți rămâie

Fiindu-ți lună pentru a nopților genune,

A zilei boare în juru-ți ascunzându-ne de lume

În univers de unic porțelan

Asemeni ceșcuțelor ascunzători în ceai un mistic ritual.”L.