L.115

Ceva din altceva 

“Îi fusese recomandat să plece la munte, pentru a asculta, în liniște, ciripitul păsărelelor . De ce ? Nu l-ar fi înțeles și acest fapt i-ar fi creat un disconfort acumulând stres. Nu epuizase a înțelege limbajul oamenilor, iar aceștia îi păreau, întotdeauna, mai interesanți, dorind, poate, a se identifica cu ei.

            Plecă la mare. Adora plaja în orele dimineții făcând o pasiune pentru ora șapte ce îi oferea spațiul pentru ale sale rogojini. Le așeza meticulos, în linie dreaptă, adâncind nisipul pentru o permanență a minutelor în ore secundele zburând, minutele trecând, știind că ce trece lasă urme. Ritualic punea fiecare haină la un capăt al lor , iar papucii la celălalt, între ea și mare de parcă ar fi invitat-o să-i încalțe pentru a nu-i fi rănite tălpile valurilor în rostogolirea lor permanentă . Ei nu-i trebuiau, nu știa a păși pe ape , nici a se ține la suprafața acestora, nu ar fi făcut decât să îi grăbească cufundarea. Nu știa a înota decât pe spate, parcă vrând a fi ținută în brațe , nu să o îmbrățișeze. Înfingea umbrela, cu greu, nu o desfăcea pentru a nu-i umbri privirea , își așeza costumul de baie corect pe trup, acoperind decent tot ce ar fi putut părea altfel sau dizgrațios punându-se în șezut și răsuflând. Sosea momentul ei. Deschidea dopul sticlei cu cafea și aprindea o țigară și-o privea, marea o vedea, timpurile li se întâlneau, al uneia nemuritor, al celeilalte trecător, își aparțineau, ceilalți dispăruseră. Trecea , nu regreta, iar zgomotul lumii reapărea ca și cum ar fi învărtit butonul pentru sonor cu o mișcare înceată.

 Reâncepea a se uita oamenii cu încântare, nu din curiozitate, ci pentru a face parte din poveștile lor aducând accesoriile imaginației ei. O făcea și în metrou.

Evita, în schimb, a urmării evoluția construcției unui castel de nisip, îl admira când era gata, iar mânuțe și mâini se scuturau de boabele negre a firelor nisipului, rămânând doar strălucirea acestuia , căci știa că va dispărea împreună cu întreaga lor migală, înghițit de regină sau călcat de picioarele curtenilor săi. Nemilos sfârșit și același.

 Repetitivitatea din zile nu o deranja, iar când urma a pleca îi spunea la revedere, nu în stil romantic, ci ca între prieteni, acei prieteni care știu să înnoade trecutul de prezent într-un mod firesc.

 Nu a mai vizitat-o  nefiindu-i dor de ea, cealaltă neașteptând-o, simțindu-se atât de libere,ea față de mare și marea față de toți.”L.