Rănită

Am vânătăi pe suflet,
Mi-e inima în cârje...
Ziceai cândva
C-atunci când tu m-ai cunoscut,
În fiecare zi, cuvântul meu era un vers.
Așa era !
Simțeam cu-adevărat că iar trăiesc,
Dar a trecut.
Ce crunt m-am înșelat,
Căci tu te-ai transformat
Într-un ciudat !
De frica monstrului ce-apărut,
Rănită, eu m-am apărat
Și am tăcut .
Acum tăcerea îmi e poveste bandajată
Desfășurată încurcat,
Iar vocea mea,
Un vag ecou ce șchioapătă
Târând picior ce va lăsa
Sentință grea.

Ea

Mă încurcă ceva .
Ea .
Dragostea .
E o împiedicată,
În permanență împrăștiată,
Are momente când gândește,
Iar altă dată,
Gura îi merge fără ea...
În ceea ce mă privește,
Prea-i răsfățată,
Eu mi-s organizată.
Mai zilele trecute, când a plecat,
Și-a pus rochiță de-agățat,
S-a așezat
La masă, cu-o cafea, alături de-un bărbat,
A cochetat,
L-a fermecat,
Înlănțuindu-și brațele, l-a sugrumat,
Făcându-l în propriul stil knockout.
Deloc n-a regretat,
Nici pic nu i-a păsat,
De parcă nici n-a existat.
Apoi s-a ridicat,
Zâmbindu-și complice s-a dus în parc
Sa caute o nouă victimă de asaltat
Și-a reușit,
Copil rebel de neoprit...
Mereu o cert și o educ,
Dar vorba-mi este cântul unui cuc,
Se uită cu ochi măriți de prefăcută ciută speriată
Când e atenționată
Și-mi replică
Cu-o față bosumflată,
Dar seara când se pune-n pat,
Aud cum râde-n hohote....iar a bifat !
Ce să mă fac cu ea ?
Vă rog, nu o dorește cineva,
Să-mi mai găsesc și eu liniștea ?

Hummm...

Hummm...
Cum m-ai avut și m-ai scăpat...
Crezând că-ți merge ca de fiecare dat',
Iar ai blufat
Și ți-am alunecat.
Acum,
De disperat
Mâna-ți nesigură a căpătat
Un jalnic tremurat.
Neputincios și dezgustat
Te uiți la ea
De parcă n-ar mai fi a ta
Și să dorești a o tăia,
Căci ai jucat la cacealma,
Nu-i de folos,
Nu are rost.
Decât ai regreta,
Cu mâna și picioarele, un praf de mine-ai aduna,
L-ai frământa,
L-ai îmbina,
Din veche, o nouă formă tu mi-ai da
Și ai sufla,
Cu viața-ți parc-ai adia,
Sperând că-ntrun final, vei reuși a mă-nvia,
Dar nu-ți pot garanta, de-ar fi așa,
Aș fi la fel și nu alta.
Hummm...
Nicidecum !
De data aceasta, piatră,
Nestemată !
Atunci extaziat vei fi,
În clipa-n care vei privi
Ca un artist, la opera de artă.
Păcat,
Că m-ai schimbat...
Dar diferența ce va exista,
Va fi, c-o va aprecia,
Nu tu, ci orișicine altcineva.
De vei spera că voi întoarce capu' ,
Singur te păcălești !
N-ai drept ca timp să irosești,
Stupide scuze să găsești,
Chiar de-i uman să mai greșești.
Vezi tu,
Iubirea adevărată,
Nu-i pentru "ași" în joc de amatori,
Ci pentru adevărații marcatori
În joc profesionist de viață, riscând a fi ratată.

Tac

Mă tot frământ,
Mâinile mi le tot frâng,
Oasele-mi-ntr-un pumn ajung să strâng
De parcă mi-s mormânt.
Și dacă sunt ?
Și dacă e adevărat ?
Ce-am să mă fac ?
Cât am lăsat neterminat !
Crezând că mai am de stat,
Nu am finalizat
Un lung preludiu, continuu amânat...
Să tac
Sau să vorbesc ?
Să plâng crispat,
Frivol să chicotesc,
Că nu mi-am luat
Un bun rămas îndatorat,
Că nu mai vreau să-mi amintesc
De câte ori doream sa-ți spun firescul te iubesc
Și-n ochi să te privesc,
Privirea-ți caldă să n-o ocolesc,
Să încetez
Sa te privez
De-al meu îmbrățișat,
De-un tandru mângâiat,
De-o patimă în sărutat,
De vorbe spuse, înfiorată, tremurat ?
Ce pot ca să mai fac ?
Doar tac.
În vis de te mai vizitez,
O fac,
Nu pentru că mi-e foame,
Ci am un dor de-i jale
Și îmi doresc continuu să te protejez.
Iar când tu vii la mine să-mi vorbești
Și lacrimile să-ți sădești,
Ascult și tac,
Căci din păcate,
Acum, ce ne desparte
E-o groapă adâncă
Umplută cu pământ,
Pus peste-o viață-n tristă moarte
Ca toate celelalte.

Aș

Cu tine încontinuu m-aș certa

Să nu te mai iubesc,

În comă zeci de zile aș sta

Să nu te mai doresc,

Cu foc te-aș înjura

Ca senzual să nu-ți vorbesc,

Aș asurzi

Glasu-ți din lung preludiu să-ți opresc,

Cu sete eu te-aș pălmui

În loc, ca mâna mea, să ceară, morbid, a te-atingea,

Iar zi și noapte aș orbi

Fugind, așa, de magnetica-ți privire și-aș scăpa,

Distanță infinită aș păstra,

Căci nu-i de-ajuns, acum,

Cât este ea !

Dorind să mă convingi,

Că viitor cu tine nu va fi,

Trecutu-mi trist cerșind a-mi retrăi,

Tu peste mine arunci

Un fir tăios, subțire ce-n laț îl strângi,

Apoi sălbatic îl vei depăna,

În cârpă mă vei croșeta

Și dezgustat cât ‘colo mă vei arunca,

Spunându-mi în ironic compliment:

Te-am folosit ca figurant

În show-ul meu constant

De tragic și divertisment.

M-am gândit

M-am gândit la toți bărbații pe care nu i-am iubit.

Sunt toți.
M-am gândit la toți bărbații de care nu m-am îndrăgostit.

Sunt toți fără câțiva,

Dar asta-i altceva.
M-am gândit la părinți.

Au fost doi.
M-am gândit cu cine m-am înfrățit.

Și-a fost unul.
M-am gândit la copii.

E unicul.
M-am gândit la cei care m-au iubit.

Nu-i știu pe toți.
Știți la cine nu m-am gândit ?

La ce nu m-am gândit ?
Nu m-am gândit.

Am obosit…

Gramatică

Realitatea mea nu are adjective. Este însăși adjectivul.

Presată de timpul care mi-a mai rămas, mă afund ca un banal substantiv subiectiv, uzitând în exces și într-un ritm alert verbe, încercând, cu disperare, să rămân obiectivă în gramatica vieții.

Fiind doar o parte de propoziție, nu sunt capabilă a mă exprima singură, ci numai agățată de tot ce mă înconjoară.

Reușesc să mă regăsesc în propozițiile simple și ordinare ale verbalului și mă rătăcesc în frazele labirintice scrise.

Ca accesoriu permanent al adjectivului, nu mă miră că am fost depunctată, în fișa de evaluare, pentru lipsă de creativitate. Întotdeauna există o dreptate.

Și aveam pretenție de epitet…

Tramp

În setea infatuată de necunoaștere nu suntem decât niște tramps culturali.

Ne punem acoperiș semnul întrebării,construim pereți de aprobare văruiți cu semn de exclamare, cu salvatoare ghilimele, cu interpretabile trei puncte, cu infailibilul punct și adăugăm ceva culoare, în tehnica impasto, pentru a evidenția,  fiind convinși că putem păcăli dându-ne drept genii, când, de fapt, nu suntem capabili nici să le mimăm ignoranța selectivă.

Astfel reușim, doar, să ne îmbogățim pauperitatea mentală.

Dar ce mai contează !

Până și dacă vom fi prinși, reușim să impresionăm cu falsitatea nostră.

A devenit un must have în sezonul societății noastre.

În puii mei, e mișto așa !

Paris

Am fost ?

N-am fost ?

De fapt ,

Pară-mi-se că m-a vizitat

Și nu o zi,

Ci ceas de ceas,

Quelle grande joie !

Cum m-a iubit,

Cât s-a dezvăluit ?

Beaucoup ? Mais non ! Juste une petit …

M-a luat de braț

Ce m-a plimbat,

Călcând pe stele, definitiv, m-a bulversat

Și-n șoaptă zise:

Ma belle cherie, tu vois

Encore une fois:

Un Tour Eiffel ce-n al meu brad,

Ca vârf a stat,

Un bulevard Champs-Elysses

Eternel eclairage parfait,

Par l’Arc de Triomphe garde

Al chanteurs cantat,

Luând un ton

Pe-al clapelor acordeon,

Montmartre et Moulin Rouge

Cu balerini cu suflet colorat

Avec une Sacre Coeur de neimaginat

Și asta nu-i nimic,

Căci intr-un plic,

Celebră  Monalisa, el mi-a dat

Și nu e tot !

L-a parfumat

Cu crin

Misterios, sublim

Din Notre Dame luat,

De vis–a-vis de-un Cartier Latin

Unde deguști frivol un vin,

Cu tot cu îmbrățișări atât de gratuite,

Din suflet dăruite,

Catedrală, acum , făr’ de păcat

Ce reuși a o sfinți un cocoșat

Parizian amorezat,

Pe ale Senei poduri

Am scris și am jurat:

Să îl divinizez,

Să îl stimez,

Să îl visez,

Să îl păstrez,

În fața lui să-ngenunchiez,

Să-l iau la mine-n pat !

Atunci s-a bucurat

Și încântat m-a dezmierdat

Ca un amant charmant

Perfect, discret, adevărat...

Cam lungă, grea descrierea

Așa că, voi concretiza:

Parisu-i viața mea !

Ba și mai și,

Paris est toute ma vie !

Subtilitate ?

Este dezamăgitor că până și subtilitățile emană, deseori, parfumul ridicolului stridenței.

De ce să atragi atenția asupra unor lucruri, deja , evidente ?

Ca să te faci remarcat ?

Ești văzut, dar, prin neperformanța de a le recunoaște și a le păstra pe celelalte, așa zisele insignifiante.

Câți ca tine ?

Devii atât de banal, încât nu meriți privilegiul de a deveni celebru, de a fi scris printre rânduri, dar să mai fii și citit…

Cât poate să inspire răutatea oamenilor !

Așa că , fiți răi !

Fiți extraordinar de răi !

Este cel mai ușor…

Răsfățată

Iubire, azi vreau să mă răsfeți,

De-al meu refuz să mă dezveți,

În primul magazin să mă-nvârtești,

Ca într-un carusel din vechi povești,

Cu sărutările nebunești !

Apoi, luându-mă de mână

Mă oprești,

Mă dojenești,

Eu pun botic,

Tu-mi dai pupic

Și-mi trece imediat,

Căci m-ai adus la cumpărat.

Ah ! De ce mă mir de-al meu destin ?

Văd rafturile ca pe-un festin,

Acolo, în stânga, sus, stă dăruire,

Iar mai la dreapta fericire,

La mijloc, uite, nemurire,

La bază parfum de-mbrătișări

Și pe podea zac, tainice, amorezări,

Pe umerașe sunt aliniate:

Cuvinte adânci șoptite-n noapte,

Lângă ele, spășite-ngenuncheri

Lipite, strâns, de mângâieri.

Pe toate eu le-aș cumpăra,

Dar banii n-au valoare aici,

Poate altundeva,

Mi le oferi cerând nimic în schimb.

Ba, totuși, ceri !

Să mă răsfeți din când în când

De dragul de a mă vedea râzând,

Cum mă-nvârtesc,

Cum sar într-un picior,

Cum ochii îmi sclipesc

Și cum în treacăt, doar ușor,

Eu îți întind un deget mic,

Abia simțit,

Căci , altfel ai muri de dor,

Biet slujitor.

Ciornă

Nu suntem decât ciorna vieții noastre. Dacă reușești să o treci pe curat, în timpul care îți este dat , se încumetă careva să o noteze ? Are acest drept ? S-ar lăsa, la rândul lui, notat ?

Eu, nici pe ciornă , nu am terminat de scris. E plină de tăieturi de simțiri, de ștersături de amintiri, de răzuiri de fapte, de pete de lacrimi pe cerneala cuvintelor.

Cred că n-am să mai apuc...

Să fi scăpat, așa ușor, de judecat ?

Geana

Mă doare-o geană.

Când am clipit

În vis macabru de nepotolit,

Ea s-a zbătut

Și a căzut,

Acum eu m-am trezit,

Și am privit.

E mică,

E plăpândă,

Aș vrea să o lipesc la loc,

Dar nu mai pot...

Ce ai pățit tu, draga mea ?

Se răsucește,

Mă stârnește,

Mi-alunecă suav în palmă

De parcă e o doamnă...

Duci tu povară grea ?

Nu îmi răspunde,

Ba supărată mă pătrunde,

Îmi întoarce spatele,

Că poate așa-i voi înțelege șoaptele.

Ce să mă fac cu tine, fulg de clipire ?

A dispărut !

S-o caut ?

Cred că nu ...

Ea n-a mai vrut .

De ce-ar mai vrea

Să mă-nsoțească nopțile-n

Durerea grea ?

Oh ! Ea tot știa !

De-aceea nu îmi răspundea...

Părere

De ce ți-ai da cu părerea când, de fapt, tu, ești o părere în părerea altora ?

Neînsoțită

Deseori nu mă însoțesc. Dar azi am vrut să fiu cu mine atunci când mă întâlneam cu tine.

Chiar m-am privit în oglindă și m-am găsit. Mi-am zâmbit, mi-am pus băscuța roșie cu flori, mi-am întors spatele, am plecat potrividu-mi pașii in cadență cu ai tăi. Așa credeam...

Și-am mers. Te căuta privirea.

 Nu vroiam decât să-ți văd apropierea, să-ți simt atingerea în palma mea, să ne ascultăm tăcerea.

Și-am mers...mai mult, cu mult mai mult, prelungind paralela mea în încercarea, mută de disperare, de a o intersecta cu a ta. Uitasem că matematica vieții este tot știință exactă. Punctul de întîlnire se găsea pe altă axă a timpului și a destinului.

M-am oprit. Am rămas doar eu. M-am condus acasă.

De mâine nu mă mai însoțesc ...pentru multă vreme...

Mă voi intoarce la matematică. Poate voi descoperi un grafic, ale cărui puncte se întâlnesc, în funcția existenței mele.

Aș vrea

Aș vrea să plâng,

Picior peste picior să strâng,

Să mă isterizez,

Să nu fumez trabuc,

De păr să mă apuc,

Mașina de-o conduc,

Să nu accelerez

Și-n limita vitezei

Să frănez

Atunci când te sărut,

Muzica la maxim s-o fixez

Indiferent că-i pop sau rock sau jazz,

Să mai seduc,

Să mai flirtez,

De muncă să n-aud,

In hohote să răd,

Să n-am putere să dictez,

Afaceri să semnez,

Copii să cresc,

Să-ncerc să îi educ,

Mâncare să gătesc,

Să lenevesc,

În pat să gem în chip satisfăcut

Și nu în stilul mut,

Să mai renunț,

Să mă denunț,

Să mai greșesc,

Să tot implor

Chiar de mă umilesc

Cerșind un pic de ajutor.

Voi ați ghicit

Cine-a vorbit ?

Că ești femeie sau bărbat,

Îi tot un drac

În noua ordine

Ce tot s-a instalat.

Săracă

Am sărăcit ...

Mi-a luat gura cuvântul,

Urechile auzul,

Nasul mirosul,

Ochii văzul,

Inima sufletul,

Timpul anii.

Și ce-am rămas ?

Robot ...

Cu ceas,

Bun ?

De nimic,

Dar folosit .

La mine

La mine nici gândurile nu bârfesc.

Or fi oarbe , surde, mute ?

Nu gândesc ?

De fapt asta este !

Gândesc și se opresc .

Din ce ?

Din comentat,

Din măsurat.

De ce ?

Așa le-am educat

Și-au ascultat.

O fi bine ?

O fi rău ?

Nici întrebări de eu le pun,

Nu mă aud,

Nu îmi răspund,

Rămân ecou

Și văd că ține

La mine...

Dar la tine ?

Mă tem să nu jignesc !