Tac

Mă tot frământ,
Mâinile mi le tot frâng,
Oasele-mi-ntr-un pumn ajung să strâng
De parcă mi-s mormânt.
Și dacă sunt ?
Și dacă e adevărat ?
Ce-am să mă fac ?
Cât am lăsat neterminat !
Crezând că mai am de stat,
Nu am finalizat
Un lung preludiu, continuu amânat...
Să tac
Sau să vorbesc ?
Să plâng crispat,
Frivol să chicotesc,
Că nu mi-am luat
Un bun rămas îndatorat,
Că nu mai vreau să-mi amintesc
De câte ori doream sa-ți spun firescul te iubesc
Și-n ochi să te privesc,
Privirea-ți caldă să n-o ocolesc,
Să încetez
Sa te privez
De-al meu îmbrățișat,
De-un tandru mângâiat,
De-o patimă în sărutat,
De vorbe spuse, înfiorată, tremurat ?
Ce pot ca să mai fac ?
Doar tac.
În vis de te mai vizitez,
O fac,
Nu pentru că mi-e foame,
Ci am un dor de-i jale
Și îmi doresc continuu să te protejez.
Iar când tu vii la mine să-mi vorbești
Și lacrimile să-ți sădești,
Ascult și tac,
Căci din păcate,
Acum, ce ne desparte
E-o groapă adâncă
Umplută cu pământ,
Pus peste-o viață-n tristă moarte
Ca toate celelalte.