L.

“În palme-ți stau, de nemișcat,

Și suflet mi-ai filigranat

Din ațe zdrențăroase ale timpului uitat,

Apoi ai așteptat

Să mă trezesc din somnul veșnic de nemăsurat.

Dar mâinile-ți sunt tremurânde,

Vorbele  în șoapta-ți sunt oftânde

Un ochi îți este-ncercănat,

Iar celălalt înlăcrimat

De-atât cât ai lucrat.

Tu peste viață ai trecut

Cu moartea palma ai bătut

Că de mă vei putea să mă transformi din piatră rece

În opera de artă,

Mâner de coasă ce nu iartă,

Ea ani îți va mai da, vreo zece.

Acum când disperat tu m-ai privit,

Pe loc suflarea-ți s-a oprit

Și-ntr-o mișcare a inimii zvâcninde în jar m-ai aruncat…

Mai bine scrum

De-acum,

Decât călău creat de-un bijutier de neuitat !” L.