Aș mânca o prăjitură.
De fapt mi-e gândul la cea din frigider…Ador prăjiturile ! Dar de cele mai
multe ori nu mănânc decât jumătate dintr-una, nu că nu aș putea…Îmi păstrez
plăcerea și pentru mai târziu, o porționez…nu numai pentru dulciuri. Le fac din
ce în ce mai mici, bucățelele de diferite plăceri, încât ajung să și renunț la
unele. Mai bine deloc.
Este o Amandină cu
fondant. Îmi place și ciocolata, dar parcă nu mi se oferă în totalitate, abia o
simt și apoi dispare…Prăjitura este ca o călătorie și câte nu se întâmplă
într-o călătorie …Poți să nu te mai întorci.
A adus-o de una dintre
cele două colege ale mele. Azi este ultima zi a ei de muncă. Iese la pensie. Ea
…ea este ca o ciocolată , este ca o scurge a douăzeci de ani petrecuți
împreună.
Ne-am intersectat
prima dată pe secția de pediatrie, eu ca asistentă debutantă, ea lucrând de
deja de zece ani, după aceea, la câțiva ani diferență, reîntâlnindu-ne și
rămânând împreună la acest cabinet medical. Atunci ținea o fetiță de mână, cea
mare din cele două. O ținea atunci, o ține și acum. Pentru ea s-a pensionat
anticipat cu doi ani, să o ajute la creșterea copilului.
Tunsă scurt, cândva de
culoare castaniu–roșcat apoi blond nisipiu, o mină serioasă, ochi adânci , dar
veselă deseori cu noi. Râdeam uneori până ne dădeau lacrimile. Ce lacrimi
frumoase…
Am petrecut cu ea tot
felul: cafeaua împreună, filmul Titanic la un cinematograf mai nonconformist,
stăteam la mese, baie fiului meu la început, administrarea de morfină unei alte
colege a noastre, găsirea medicului, cu care am lucrat cel mai mult, mort în
cabinet în urma unui infarct de miocard, mici ciondăneli , poate doar vreo
patru-cinci la număr,concedii în care nu ne întâlneam deloc, ca apoi să o luăm
de la capăt pentru încă un an, multe oftări, tăceri, priviri înțelese în
totalitate sau doar pe jumătate, știam când era suficient. Ea ciocolată lină,
eu prăjitură furtunos-mocnită sau tort, cum spune cealaltă colegă.
A adus halatele și-a
șters papucii albi, a strâns din sertare. De luni biroul ei va fi gol
Mă uitam la ea…mânca
ciocolată neagră…Era aproape ora de plecare…Am adus telefonul și ne-am făcut
poze. Am rugat-o să ne spună ceva, ce vrea ea: “Nu sunt tristă.” Privirea
însă…resemnare.
Pe drumul spre casă am
discutat de cazurile de astăzi, celelalte fiind suspendate deasupra noastră, nu
ne uitam în sus…Ne-am despărțit la un colț dintr-o intersecție. Am zis că ținem
legătura, ne-am îmbrățișat și am traversat. M-am oprit, m-am întors și am
privit-o câteva clipe cum pleca.Clipele acelea erau personificate de ea.
Există un moment când
îți trăiești prezent trecutul fără să fie perturbat de viitor. Acela , când o
priveam ,a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu