L.59

“M-aș duce-n vârf de munte unde și viscolu-i pustiu

Să mă hrănesc cu sufletu-mi-nghețat, nu viu,

Urletul să-mi fie haită

Ecou-mi năucit fugind din calea-mi să se vaită,

M-aș duce în adâncu-mi uragan

Să sparg cu palmele-mi din fier încins nisip din trupu-ți mal

Târându-l zi și noapte ca pe-un nimic,

Râzând în hohote grotești cerșita milă să ți-o despic,

M-aș duce-n peșteră adâncă, neagră,

Cu degetele-mi stalactite să-nfing în pieptu-ți grea corvoadă,

Mâini scorojite să zgârie pereți cu numele-ți în literele-ți seci,

În păru-mi-nsângerat să se-ncurce lilieci,

M-aș duce-n mlaștină a mortăciuni mirositoare

Să calc sfidând nisipuri mișcătoare,

Cărare în față-mi să îmi facă șerpii,

Veninul oferit să-l gust, când te sărut să ți-l îngădui,

Apoi la tine m-aș întoarce să mă privești în față cu infinită groază,

Degeaba ai să-ncerci a-nchide pleoape împietrite, ochii, să nu vază

Ce-ai transformat cu indiferența-ți crudă, pe mine, floare

În monstruozitate fără seamăn care

Acum, apoi , în veci

Îți va bântui și blestema fiece ceas pe care o să-l mai petreci.”L.