L.57

“Din neant ai crede c-ar veni durerea, oare de unde ?

Și dac-ar fi așa, de ce e doar la unii nu oriunde ?

De ce și-alege, stând la pândă, victima

Aceeași, de parcă nu-i destul, de încă ar mai vrea ?

Cine n-o știe ? Oh, voi sunteți mulți, de o gustați e crudă, e sălcie,

Te minți că-i o părere, dar te lovește crunt a năucie !

Înșelătoare-i scurta, salvatoare nebunie vrută,

Te crezi puternic, biruitor, o iei la trântă,

Încerci să fugi în depărtări pierdute, nu-i suficient departe,

Convins că vei scăpa, că-n lumea asta e dreptate,

Pari vindecat chiar sănătos, tu ești aproap’ de moarte,

Iar sufletul amar în biciuitu-ți trup cărare nesfârșită bate

Cerșind din poartă-n poartă o rugăminte:

Să ai răgaz pentru o clipă, să te uite…

Nu îți deschide nimeni de parca-i fi ciumat

Trăgând zăbrele își spun: o merită, oricum e un ciudat,

Nici testament nu poți lăsa, cin’ să ți-l scrie ea ? Ar râde-n hohote s-ar amuza

În timp ce-i serioasă potrivindu-ți ștreangul cu perfidia sa,

Storcându-te în chin cu fiecare noapte , zi și ceas,

Topindu-ți ultima scânteie, din ochii rătăciți, ce-a mai rămas…

Ați vrea să credeți că nu-i adevărat , că e tratabilă,

Nu v-amăgiți, fugiți, n-o încercați, e incurabilă !”L.