L.67

“Mergeai pe-al vieții celălalt trotuar,

Eu te priveam, am înghițit în sec oftat amar,

Nu ai simțit că sunt zilele-ți continuând

Pășite-n grabă, inconștient, râzând,

Deși îți imprima al tău palton grele-amintiri în stropi

De ploaie rece apărută din senin pe trup făcându-ți gropi

In al căror hău te adânceai doar tu,

Întins-am mână se te-apuc , dar nu

Ai vrut sau n-ai văzut, privirea-ți se târa pe jos

Trăgând cu ea sufletu-ți  de străin, ghebos,

Inima-ți cenușie bătea trăind în al tău loc,

Nu îți păsa, fumai tristeți ghicite-n ghioc

Considerându-le noroc, le scuturai ca scrum.

De ce te-ai fi oprit, cum să nu-ți vezi de drum

Când m-ai notat la trecător ?

Ți-era o stare de moment, nu viitor.”L.

L.66

“De-ar înflori cuvinte pe-a buzelor estradă

Le-ai admira aplaundându-le ca la paradă

Și le-ai lăsa în fiecare zi să-ți ungă

Clipe ce-ar fi vrând să rămână , nu pe lângă

Să-ți treacă ducându-le la morgă

Păstrând parfum ce ar cânta povestea ta la orgă

De vis dorit ce-ai vrea să fie un scenariu

Într-o adevărată lume, nu-ntr-un etanș acvariu

Unde să-noți prin ale tale gânduri uragane,

Nu ai putea, că-s milioane

Pe care tu le-ai scris ca propriu-ți dramaturg

Sperând că piesa-ți ai putea s-o joci, nu ești nătâng

Și nu se va-ntâmpla așa,

Pleca-vei ochi tăcând, nu te vei confesa

Păstrând în sine-ți neîmbobocită realitate textuală

Ce este pentru tine, ia pentru alții nu, normală.”L.

L.65

“N-ai obosit să nu mă cauți fiind continuu lângă-ți,

Să nu m-auzi  tăcându-ți,

Să nu mă-mbrățișezi dorindu-mi,

Să nu mă-ntrebi răspunsul neștiindu-mi,

Să nu alergi pe loc oprindu-mă,

Să nu oferi  avându-mă,

Să nu te-ngrijorezi chiar tremurându-ți,

Să nu-mi arăți iubire  cuvenindu-ți,

Să nu-ți asumi doar pretinzându-mi ?

Să te întrebi și singur odihna căutându-mi .”L.

L.64

"Mi-ai plâns ferestre, eu ți-am deschis unica ușă,

De inimă îți atârna lanț de cătușă,

Trăgeai picior al sufletului greu rănit,

Te-am sprijinit, aveai adânc înfipt de jar cuțit,

Iar ochi-ți străluceau de-ndrăgostită nebunie,

Glasu-ți era ofat de muritor în agonie,

Tu mi-ai gemut să îți salvez ce-a mai rămas,

Ți-am dezbrăcat dureri, am aruncat ore din ceas,

Am presărat pudră de timp pe sângerândă-ți răni,

Ți le-am pansat cu dor jelit de sărutări,

Fruntea ți-am șters de rele gânduri,

Delir ți l-am păzit în temătoare rânduri,

N-am întrebat nimic, ți-am oferit ascuns sălaș,

Te-ai vindecat și ai fugit crezând că-i închisoare de ocnaș,

În urmă-ți, aceeași ușă, am închis tăcută

Știind că am de dus o viață de-așteptare cruntă,

Căci a mea  iubire fiind cocioabă caldă

N-o vrei la schimb cu un palat de rece ce te scaldă.”L.

L.63

“ De tu m-ai desena să nu mă faci eu,

Ochi strânși să-i ții mereu,

Spre mine, să n-ai privirea aruncată,

Să fiu pe-o coală de hârtie șifonată,

S-apar în depărtări măruntă

De aspirații prea înaltă depășită,

Să iei pe degete a viselor cenușă,

Iar de greșești, nu mă retușă,

Contur al buzelor să am cu vorbe în deșert,

Căutătură rătăcită, stinsă de tot ce e incert,

Inimă-mi să-mi fie nu, picioare în genunchi având,

Cu degete întinse prin care trece de nimicuri vânt

Ce ne separă și tu să taci,

Să termini, să uiți,te rog să mă arunci.

La mine te-ai uitat, l-ai zis pe nu, ai dat din cap,

Ba ai promis:Te ard cu ochii imaginea-ți să îmi imprim,

Tot ce e fir de păr și formă am să aspir !

Am spus: Păcat...n-am să mai vin,

Nu poți păstra , nu poți expune un suflet clandestin.”L.

L.62 Un digestiv

“Am dus la moara sufletelor să macine grâu de întrebări pentru făină de răspunsuri din care să fac un aluat cu concluzii finale.

Pe unele le-am gătat , pe unul îl tot frământ. Nu o fi fost grâul bun ? Să vi-l spun: Cum ești sigur că iubești dacă nu ai mai făcut-o ? Mi-au dat mai multe sortimente de făină și toate cu siguranța că sunt bune.

Parcă se leagă ceva… Te naști iubind.

Da. Părinți poate chiar nimicuri, dar pe o persoană străină ? De ce ?

De ce ar trebui să simți fluturi în stomac, balauri chiar, pumn în piept, nod în gât, strepezire de dinți ? Și de ce să îți dorești un sentiment care mai mult deranjează ? Ca apoi să îl tratezi ?Să îl declari vindecat ?

Se spune că bărbații nu înțeleg femeile, iar manualul de descifrat femeia, atașat ca imagine, este imens. Sunt de acord. Dar imaginați-vă un manual de explicat iubirea pentru și scris de către părinți, copii, frați, afini și de toți cei nenumiți alți. Sincer l-aș citi. Poate găsesc rețeta perfectă.

M-am documentat și științific.. Afectivitatea se află localizată la nivelul Cortexului Cingulat Anterior. Imaginația în mai multe regiuni ale creierului. De ce vă spun despre imaginație ? Deoarece ne imaginăm cum am vrea să fie persoana pe care am vrea să o iubim, dacă știm să iubim. Un cuvânt, o expresie, un gest, fizicul pot declanșa declicul. Ar minunat ca tot ceea ce creăm în minte să se transforme  în realitate, aceea în care, literar, sentimentul nu mai are loc în inimă, iar științific ,îi mărește capacitatea prin dilatare, nu să se facă țăndări.

Aș dori să nu se gândească comentarii genul:”Nu îți mai pune atâtea întrebări, trăiește iubirea !”, deoarece consider că dacă ești binecuvântat cu un astfel de sentiment chiar de nu meriți, trebuie să îl trăiești frumos, nu neapărat perfect, dar nu cu amintiri triste.

Vă doresc să vi se dilate inima cât să vă încapă toată iubirea față de cine doriți, față de cine există și mare grijă la colesterol , duce la scleroza vaselor.

Mâncați mai puțin , iubiți mai mult !”L.

L.61

“Aș face pomană iubirii noastre vii,

Să pun de toate și tot în farfurii

Pe-o față de masă brodată cu fir de nopți împătimite,

S-aveți la îndemână șervețele lacrimi fericite măiastru-mpăturite,

Tacâmuri mii de sărutări strălucitoare-n pline linguri, înfipte adânc în furculițe,

Iar scobitori cuvinte blânde ce sfarmă fapte aspre, le scuipă fărâmițe,

În căni lichid încins de neuitate-mbrățișări,

S-aprind dorințe pofticioase lumânări,

Mâncare zile , luni și zecile de ani de dulce și de post,

Căci fie bune , fie rele au avut un rost , un cost…

De  veți gusta la început prescură,

V-atingă cerul gurii mierea dragostei ce urlă,

Coliva înpudrată cu șoaptele duioase

Să aibă ornament ale noastre vieți încrucișate, furtunoase,

La cânt de pomenire veșnică

De noi pământ și cer să se agațe într-o unire cosmică,

Apoi să vă-nfruptați cu suflet,

Chiar de veți zice bogdaproste să nu vă săturați complet,

S-o vreți ca pe-o parșivă mită

Pentr-o-a hrăni, când noi nu vom mai fi, să o doriți ursită.”L.

L. 60

“Să-ți spun că-s nouă eu sau poate toate la un loc

În luni de început de săptămână, din ani, deloc ?

Să-ți spun că-s mare ? Te-ai îneca în ea deși sunt mică,

Dar ai da,  prin a te-mi  oferi …da, te voi cuprine-n inima adâncă.

Să-ți spun că-s vie ? Tu mi-ai culege bob din suflet și ai trăi purtând

Veșmânt ce este haină , eu, pe al tău trup în chip de dragoste sădind

Când cer în noapte desenat să-mi fii nebun, rege

Sau pion, tu duce destin ce nu e mat și-oprit , ci curge,

Poate și sare și-i amăgitor de dulce dorind ca noi să fim atât de noi

De-acum, mereu, în veci de voi

A ne uita  în jur

Și am să spun , vă jur

Om fi, bărbat , femeie într-un sublim

De omonim.”L.

L.59

“M-aș duce-n vârf de munte unde și viscolu-i pustiu

Să mă hrănesc cu sufletu-mi-nghețat, nu viu,

Urletul să-mi fie haită

Ecou-mi năucit fugind din calea-mi să se vaită,

M-aș duce în adâncu-mi uragan

Să sparg cu palmele-mi din fier încins nisip din trupu-ți mal

Târându-l zi și noapte ca pe-un nimic,

Râzând în hohote grotești cerșita milă să ți-o despic,

M-aș duce-n peșteră adâncă, neagră,

Cu degetele-mi stalactite să-nfing în pieptu-ți grea corvoadă,

Mâini scorojite să zgârie pereți cu numele-ți în literele-ți seci,

În păru-mi-nsângerat să se-ncurce lilieci,

M-aș duce-n mlaștină a mortăciuni mirositoare

Să calc sfidând nisipuri mișcătoare,

Cărare în față-mi să îmi facă șerpii,

Veninul oferit să-l gust, când te sărut să ți-l îngădui,

Apoi la tine m-aș întoarce să mă privești în față cu infinită groază,

Degeaba ai să-ncerci a-nchide pleoape împietrite, ochii, să nu vază

Ce-ai transformat cu indiferența-ți crudă, pe mine, floare

În monstruozitate fără seamăn care

Acum, apoi , în veci

Îți va bântui și blestema fiece ceas pe care o să-l mai petreci.”L.

L. 58

“Oare care închisoare mi-ar păzi evadarea,

Oare care răspuns mi-ar cere întrebarea,

Oare care ziuă m-ar urma ca noapte,

Oare care finețe s-ar zgâria cu zilele-mi crăpate,

Oare care calm mi-ar liniști furia,

Oare care umilire mi-ar servi mândria,

Oare care lumină s-ar stinge-n al meu întuneric,

Oare care literă s-ar scrie-n stilu-mi monoton, numeric,

Oare care certitudine ar exista înăbușindu-mi îndoiala,

Oare care pace ar capitula hrănindu-mi în interior răscoala,

Oare care viitor, greu, s-ar împovăra cu-al meu trecut,

Oare care frunte s-ar rida cu-al meu încrunt,

Oare care val mi-ar spulbera rănile-n nisip,

Oare care pleoapă mi-ar înghiți lacrima-n clipit,

Oare care curaj ar răsări după a mea frică,

Oare care real s-ar bântui cu-a mea nălucă,

Oare care ceas mi-ar bate secunda,

Oare care trup mi-ar adora și umbra,

Oare care zid m-ar pune ușă,

Oare care vânt m-ar aduna , n-ar spulbera a mea cenușă,

Oare care paralelă ar vira și m-ar intersecta,

Oare care căldură frig mi-ar tremura,

Oare care înger și-ar frânge aripa pentr-un păgân,

Oare care context de sinonim, pe mine antonim, m-ar face parte în,

Oare care pădure m-ar descoperi cărare,

Oare care ar face specială o oarecare ?”L.

L.57

“Din neant ai crede c-ar veni durerea, oare de unde ?

Și dac-ar fi așa, de ce e doar la unii nu oriunde ?

De ce și-alege, stând la pândă, victima

Aceeași, de parcă nu-i destul, de încă ar mai vrea ?

Cine n-o știe ? Oh, voi sunteți mulți, de o gustați e crudă, e sălcie,

Te minți că-i o părere, dar te lovește crunt a năucie !

Înșelătoare-i scurta, salvatoare nebunie vrută,

Te crezi puternic, biruitor, o iei la trântă,

Încerci să fugi în depărtări pierdute, nu-i suficient departe,

Convins că vei scăpa, că-n lumea asta e dreptate,

Pari vindecat chiar sănătos, tu ești aproap’ de moarte,

Iar sufletul amar în biciuitu-ți trup cărare nesfârșită bate

Cerșind din poartă-n poartă o rugăminte:

Să ai răgaz pentru o clipă, să te uite…

Nu îți deschide nimeni de parca-i fi ciumat

Trăgând zăbrele își spun: o merită, oricum e un ciudat,

Nici testament nu poți lăsa, cin’ să ți-l scrie ea ? Ar râde-n hohote s-ar amuza

În timp ce-i serioasă potrivindu-ți ștreangul cu perfidia sa,

Storcându-te în chin cu fiecare noapte , zi și ceas,

Topindu-ți ultima scânteie, din ochii rătăciți, ce-a mai rămas…

Ați vrea să credeți că nu-i adevărat , că e tratabilă,

Nu v-amăgiți, fugiți, n-o încercați, e incurabilă !”L.

L.56

“Mi-ai poposit în pragul sufletului ținând în brațe-o primăvară,

Te-ai înclinat respectuos și-ai așteptat să vină, să nu dispară

O clipă în care îți voi ridica privirea ce se-afla în jos,

Dar cum să fac așa ceva eu, om ghebos, nemerituos ?

Cu gând oftat ai continuat,  în fața-mi așezate-ai în genunchi,

Întins-am mâna să te prindă și am simțit în inimă un junghi,

M-am așezat asemeni ție să-ți simt suflarea precum un foc,

Să ți-o absorb, să înflorească-n mine, să cred că e noroc

Această dragoste ivită de niciunde, blamată de alți voi,

Atât de așteptată-n ani, curată, firească pentru noi,

Nu ne-am grăit nimic, dar ne-auzeam duios într-o chemare

Cântând a tot ce e ființă, trup și-a spiritului armonii vioare,

Dansam în ritm de degete împreunate , fripte

Cu dor ce-avea să lase-n urmă semne verighete

Ne-am sprijinit unul de alt ba drept, ba poticnit

Pornind spre vara noastră, un anotimp ca viață ce e desăvârșit.”L.

L.55

"Aș face plată la vâslaș să mă conducă-n viață, nu dincolo de ea,

Nu costă mult, doar un bănuț...Atâta doar o valora ?

E găurit în margine de cerc

Așa cum nimeni, nici eu, nici tu, nu e perfect,

Legat cu ață de-un deget, nu știu care

Așa cum, prin vorbe, fapte, ne agățăm de-un și suntem oarecare,

E de culoare argintie, gălbejit

Dar nu din aur sau argint, l-am ieftinit,

La unul urmă lasă, este strânsă,

La altu’ alunecă și legătura-i slabă, însă

Parcă se-așează amorțit,

La celălalt direcții ia ca năpustit,

Pare o vâslă sau catarg în mâna barcă

Ce-atinge lin o apă sau furtună-nfruntă parcă,

Oricum ar fi este doar unul la fiecare și pentru toți,

Deosebiți ca vii suntem egali ca morți.”L.

L.54

“Ești tu acela  pe care și l-ar dori femeia ta ?

Ești tu cel care îi zâmbești privirea

Când se privește-n ochi-ți de parcă-i unica ?

Ești tu cel care știi să-mbrățișezi sufletu-i răvășit

De întrebări, de îndoieli, cu inima-ți definitiv ?

Ești tu cel care te bucuri, plângi , ești fericit cu ea odată

Ades, mai rar înseninându-i viața-ntunecată ?

Ești tu cel care pe al tău umăr nu-i greutate

Capu-i plecat de gânduri , iar să îl lase poate ?

Ești tu cel care mâna-i bătătorită de zile munci

O lași să se strecoare în a ta, o mângâi, o săruți, o strângi ?

Ești tu cel care de te-a certat, deși nu meritai,

Ai înțeles și ai tăcut în timp ce cu ardoare o doreai ?

Ești tu cel care știi să îi spui un sincer mulțumesc

Doar că există, dar și pentru ce-i simplu și firesc ?

Ești tu cel care îi dăruiești o floare în zi banală

Făcându-ți gestul natural, nu cu simbol de fală ?

Ești tu cel care, de  e un pic sau grav bolnavă,nu fugi,

O sprijini, te îngrijorezi, mâini ți le frângi ?

Ești tu cel care îți dorești să fii chiar tată, alături de ea mamă,

Făcând-o din suflet, fără teamă ?

Ești tu cel care îi săruți o lacrimă din ochiul priveghind

Copil, în nopți și zeci de ore-n zi, dorind să-l vadă sănătos crescând ?

Ești tu cel care atunci când dragoste-i oferi și faci,

Nu te gândești la altă, te dăruiești, nu te complaci ?

Ești tu cel care-i mergi pe calea complicată,

Nu pe alături și nu ca paralelă , niciodată ?

Ești tu cel care de-i mică, ’naltă, slabă , grasă

E pentru tine perfectă, cea mai frumoasă ?

Ești tu cel care,în ani, din tânără se schimbă-n bătrâneți,

Nu te gândești s-o părăsești și o respecți, până în moarte o-nsoțești ?

Ești tu cel care nu uiți să o iubești , îi spui nu-n fiecare zi

Știind că de o faci și-o dată, să fie sincer? Așa ar trebui…

Ești tu , acum , pe undeva ?

Să vă-ntâlniți aș vrea .”L.

L.53

“Sună un ceas, eu te-am simțit cum te-ai mișcat încetișor,

Tu ai oftat, ai zăbovit uitându-te la mine cuprins de mare dor,

Te-ai ridicat forțat și ai plecat constrâns,

Ochi n-am deschis, n-am vrut, ținându-i strâns,

Zâmbind, pe dat’m-am dat de-a rostogol în urma-ți caldă,

M-am învelit cu ea păstrând-o ca dovadă,

Dorind să fie veșnică, a clipelor de-amor

În care, cu puternicile-ți brațe, mă ridicai de subsuori,

Mă așterneai pe trup vibrând, încins ca pe-o păpușă

Ce-avea să ardă odat’ cu tine, dar nu lăsând cenușă

În tot ce e pereche: ochi  orbitori și buze fremătânde-n sărutări,

Împletituri în patru, a brațelor, în flămânde-mbrățișări,

În tot ce-i par:două trăiri, ființe, iubiri, dorințe

Stingându-se în unicul impar prezent, nu în absențe.”L.

L.52

“Te urăsc cum timp am risipit crezând c-așa e chibzuit.

De ce ?

Te iubesc căci ce-a rămas din el îmi aparține infinit.

La ce ?

Te urăsc că n-ai știut să mă cunoști , nu mă frământ.

Pentru ce ?

Te iubesc c-am vrut când m-ai avut, dar nu îți aparțin nici ca veșmânt.

Pe ce ?

Te urăsc cum m-ai făcut să te cunosc crezând că ești adevărat nu fals.

În ce ?

Te iubesc că m-ai făcut să te urăsc , deloc puțin din ambele și-a mai rămas…

Știi ce ?

O certitudine la care nu-ți poți a răspunde nici de vei vrea .

Din nou , de ce ?

Nu poți a crede, din mine uscată rădăcină pe care ai călcat adesea,

Se poate strecura firav vlăstar de-ncredere de-acu’

În mine doar , în tine nu.”L.