L.86

„Nu vreau să vină altcineva aici , ce dacă-s egoistă,

 Mi-aș așeza trup ruginit și-o stare tristă,

 Pe treptele machiate și nu cu mascara,

 Ci doar cu farduri verzi-albastre ce ar urca

 Pereții de suflet scorojit,

 Ar coborî în inimă diformă ce-a obosit,

 Al unei scări fără de sprijin

 Numită simplu , un destin

Cu risc, căci n-are balustrade,

Atât de expresiv în vizual lipsit de acolade,

Călcat cândva de pașii tăi

Cu-a’ mele palme încălțați ferindu-i de bătăi,

Și-aș zăbovi cu cap îngreunat de gânduri

Scriind aiurea către cineva aceste rânduri.”L.

L.85

“Să nu mă ai m-am împărțit în datorii,

Fără tăgadă le vei da uitării,

N-ar fi plăcut  a zace în calcule la infinit

Îmbolnăvind și unicul moment deosebit.

Cum ai putea să investești cu sentimente?

Nu-s o afacere ce îți aduce dividende,

De te-ai împrumuta la cămătari

Suflet dobândă îți va fi l-ai morții potlogari,

La banca sorții nu-s credite în lei,

Numai pedepse ce le primești cu zel de la ai săi portărei,

Ai paria cu jurăminte

Pe a ruletei viitor lăsându-ți oseminte,

Zilele-ți vor fi doar poker fără ași

Urmate de negre nopți vrăjmași,

Gura aurită de ai topi-o în lingouri

Vor fi o bagatelă pe-ale destinului platouri,

Iar inima-ți a vrea s-o vinzi în rate

Va putrezi , căci nu există cineva două-odată ca să aibe !

Ce am făcut va fi succesul resemnării,

Premiu de marcă al abandonării.”L.

L.84

“Nu îmi permit a-ți spune noapte bună,

Știind c-ar fi  geloasă a ta lună,

S-ar înnora făcând pe-a nopții față riduri,

Buzele și-ar spuzi cu stele cârduri,

Din plină , nici jumate, s-ar face sfert,

Ar transforma printr-o eclipsă asfaltul cerului în drum incert

De vise și speranțe ce-ajung la ea în rugăciuni

S-o poți a desena, ai scrie versuri alintând-o cu minciuni

Că tu ești singurul, doar pentru ea,

O-nchizi din egoism în sinea ta

Să te privească prin a ei lumină lume

Crezând c-așa îți faci renume,

Nu știi cum ea te lasă ca pe alții, punându-te-n balanță,

Te-nclină în iluzii, că-ți e amantă, îți este soață,

A inimilor hoață.”L.

L.83

“Tratează-mă din când în când ca pe-un copil, uită că-s o femeie,

 Așa tu mi-ai putea ierta greșeli nu să le faci trofee

 La care să te rogi bătându-le-n pereți ca pe icoane,

 N-ai să regreți, sunt de fetiță toane,

 Mi-ai face surâs pe-a dimineții față ciufulită,

 Cu-alint mi-ai pieptăna a obrajilor cută adâncită,

 Mi-ai șterge lacrimi, ce dacă-s vinovate,

 În hohote de gâdilat ghiduș pe săturate,

 Ți-e foame, m-ai întreba, chiar și de viață ?

 Ca un răspuns ai prepara cu sufletul povață,

 Pierzându-ți timp fără regrete

 Vei da răspunsuri la întrebări naïve,desuete,

 Cu detașare ai accepta cum caut amănunte în nimicuri

 Înțelegând curozitatea-mi ce se-ncurcă-n ale poșetei tâlcuri,

 Bomboane-mi vei aduce-n fiecare dulce zi

 Luând onoarea falsă buchetelor de flori datate ce se vor ofili,

 Când sunt nervoasă m-ai vedea nerăbdătoare,

 Un ton de-aș ridica ai pretinde a fi o arie scăldându-mă-n priviri admiratoare,

 Grija-ți va fi nemărginită pe sârma vieții vazându-mă-n echibrul mereu precar,

 Brațele sigure ai ridica să prinzi destinu-mi care face glume de circar,

 Nu ar conta ce-ai crede sacrificiu

 Făcând cu râvnă din eșec deliciu,

 Iar seara în capriciu-mi cochet, că-s bosumfaltă,

 Tu mi-ai zâmbi, m-ai înveli, m-ai adormi îmbrățișată.”L.

Amestecată: L.82

Amestecată: L.82: “Ești atât de tăcut ș-aș vrea să îți respect muțenia, Dar urlă, dă cu pumnii vrând să îți alung vedenia A ce ai fost odată când ți-a fo...

L.82

“Ești atât de tăcut ș-aș vrea să îți respect muțenia,

Dar urlă, dă cu pumnii vrând să îți alung vedenia

A ce ai fost odată când ți-a fost bine,

Acum, nu știi cum ești și ea revine,

Te bântuie, îți răscolește viață monotonă

În care te scăldai la mal crezând-o doar bonomă,

Nu-ți place, nu-ți convine, îți năucește sine,

Suflet ți-aleargă găsindu-ți vine,

Nu recunoști că le-ai avea nicicum,

Dorești cu disperare să-ți vezi de drum,

Te amăgești c-ar fi doar răsuflare

Știind că doare ce e resemnare,

Oftând îți sângerezi rărunchi,

Nu vrei s-atingi podeaua vieții în genunchi.

Visezi, căci ce trăiești nu-i doar narațiune,

Ci viață-n inimă ce-nvinge rațiune.”L.

L.81

“Tu nu te fă văzut, rămâi necunoscut, un oarecare

Să-mi pot imagina că ești în fiecare

Ce-mi șterge viața cu mâna din greșeală,

Ce-mi calcă suflet în picioare cu-ndrăzneală,

Ce cu privirea depărtată îmi pune întrebări,

Crezând că-s pentru mine, răspund în nicăieri,

Ce-aleargă spre mine cu brațe-ntinse,

Mă depășește, căci unele parcări în viață sunt interzise,

Ce îl aud că-mi strigă nume,

Dar îi răspunde grabnic a sa din lume,

Ce-i văd în noapte siluetă cum așteaptă ore,

M-apropii, nu sunt cea, doar o alta între atâtea lucruri minore,

Ce pași , ai lui, aud cum îmi urmează drum, fidel

Prin  ploaia ce-mi îneacă urme făcându-l paralel,

Ce îl aștept de dincolo de ușă-nchisă, descuiată,

Apasă clanță, nu deschide,se răzgândește, poate... altădată.”L.

L.80

“Cu buzele-ți fierbinți tu coase-mi rochie pe trup,

Saltă-mi brațe cu-atingeri fripte ca pe rug,

Măsoară-mi cu privirea pielea por cu por,

Însăilează-mi umbra cu un oftat sonor,

Brodează-mi palmele cu ale tale încleștări,

Contur pictează-mi în frenezite frământări,

Mă-ntoarce când pe față când pe dos cu teama ta silfidă

Să nu destrami dantelăria iubirii șpăcluită, că-i obidă,

Răsfiră-mă în piruete mici și ample,

Oferă-mi buchet de șoapte adânci, șarmante,

Finalizează creația cu accesoriu inimă avută în discret,

Împachetează-mă batistă în buzunarul de la piept.”L.

L.79

“Deșiră norii ploii ce i-am purtat sirag

În nopți și zile umblate în zig-zag

Nu de la gât , ci de pe trup înfiorat cu degetele-ți stele,

Agață-mi trecător pe pleoape perle

Ce nu îs lacrimi adiate de petale ale tale buze,

Ci  șoaptele-ți duioase ascunse-n gânduri muze

Stingând dorințele-mi încinse, evaporându-le-n neant,

Atât de pătimaș, tu furtunos, în gesturi un galant,

Încurcă în șuvițele-mi rebele două vieți

Cu vânt călduț și mocănit de-mbrățișări peceți,

Așterne mătăsos veșmânt diamantat de suflet ce-atinge ai mei nuri,

Străluce soare în privirea-ți înfometată când vrei să mi te-alături

Nu pentru o zi , o lună, un anotimp , un an ploios ,

Pentr-un destin amant cam schimbător, ba simplu , ba anevoios.”L.

L.78

“Din a grădinii zi , tu, roșul macilor ai adunat grăbit
Cu rădăcini, pământ să nu-l petreacă ofilit,
Dar l-ai ridat cu pensulă de vară nudă,
L-ai biciuit într-un vârtej de buruieni cu mâna-ți tremurândă,
În locul soarelui l-ai încălzit cu palida-ți suflare,
Zboru-i ai încuiat în sufleteasca-ți  înrămată închisoare,
L-ai dăruit, în taină, să coloreze iriși, doi, demult opaci și seci,
Făcându-ți semnătura amintire într-o secundă pentru veci.”L.

L.77

“Ce-a fost la fel,  ce am făcut prin nemiloasa trântă purtată de-amândoi ?

Ferestrele seninului de zi  le-am spart, le-am aruncat în hăul negrului gunoi,

Podelele speranțelor târâtule-am în mocirla din noroi,

Ringul dansant al vieții tocitu-l-am cu un nimicitor război,

Am transformat cuvinte line  în a cuțitelor șuvoi,

Gânduri  în ziduri, iubire vie în strigoi,                

De vise consimțiri în realități fărădelege,

Atingeri înnodate în îmbrânciri ce suflet reculege,

Nopți de amor când nici o stea nu îndrăznea a zgâria obrazul lor de jună

În zile zbârcite de ură ce în cocoșa ei otravă-adună,

Destine-ncrucișate drept în paralele strâmbe,

Un început fără sfârșit ce plânge în săvârșit sfârșit care sardonic râde.”L.

L.76

“Creat-am baldachin din cer

Împodobit cu sidefiu perlat de pe-al iubirii colier,

Ne-am așezat genunchii-ngemănați pe-un val

Al  timpului ce scursu-i ne este drept rival,

Atins-am gânduri mângâiate în destin

Privirile-n tăcere ni le sorbeam ca-ntr-un festin,

Cu fremătânde mâini am modelat din lut

O lume-a noastră dorind-o ca un absolut,

Strângându-ne în tremur unic, neoprit,

N-am așteptat să fie spart, cu arsă pasiune l-am desăvârșit.”L.

L.75

“De ce-mi promiți totul de vis , când eu visez coșmar ?

Învață să-l cunoști pe cel de care n-ai habar,

Nu-i un obiect, servil , de buzunar,

E o ființă , nu un cuvânt banal din dicționar,

De multe ori nu îți vorbește , deși respiră gânduri,

Se ghemuie pitită-n scris și printre rânduri

Crezând c-așa-i mai bine, se cuvine, îi drept,

Dar oare tot timpul să renunți e înțelept ?...

 În lumea aceasta există și trestii care-și rup,

Nu se-nconvoaie, ce-i suflet de ce-i trup.”L.

L.74

“Șoptește palma că n-a primit-n-al ei căuș
De atâta timp al tău sărut suav și jucăuș,
Ai auzit-o, nu i-ai răspuns dorinței,
Ci ai atins-o cu adierea eleganței,
S-a-nfiorat de parcă i-au crescut pe dată flori,
Ea ți-a pictat obrazul palid în culori,
Ochii-ți închiși de multă vreme
Au început a scrie cu priviri poeme,
Iar zâmbete timide, în ecou
Au prins în ramă pe noi, unic tablou.”L.

L.73

“ Poartă în ochi, întotdeauna, lacrima, 
Va stinge din privirea-ți flacăra
Ce ar urma să ardă cu furie
Chiar de e drept, tot ce-i injurie,
Va domoli cu val mîngâietor
Sufletu-ți sfâșiat de-amarnic dor,
Lumină pe față îți va da, de nestemate,
Când fericirea te va invada,zâmbindu-ți în complicitate...”L.

L.72

“Tu inutil atingi privirea-ți de geamul mut,
Nu poți a trece de el în ce-a trecut,
Nu vei găsi al ei obraz în stropi ce-s reci,
Nici șoaptele-i dezmierdânde, nici seci,
Îndeși adănc în buzunare pumni, umeri petreci în secret
Peste cuțitul răsucit în inimă, oftezi regret
Și pleci din ce e vis în ce-i real, concret,
Discret…”L.

L.71

“Aș împleti o amintire c-un prezent
Pe-a feței ziuă ce ar străluce ornament
Să nu mai plângă al ei trup de noapte-nsingurat,
Iar perna stele și cerul pat
Să-i fie leagăn de iubire agățat de-un mâine
În care vis închis de pleoapă devine certitudine.”L.

L.70

“Ți-ai părăsit și umbra călcând-o în picioare, 
Ai scrijelit pereții vieții cu întrebări de disperare
În căutarea sinelui ce tu nu l-ai avut,
Ai amuțit ecou al gândului numit cuvânt,
Ai risipit talent dând anilor crezând că toți sunt pictori,
Ai desenat răspunsuri cerului în nori ce sunt ridicoli,
Gonit-ai timpul de la spate în surghiun uitând să-i lași bilet,
În rătăcirea-ți remușcată tu te-ai întors la ea…un nud, un autoportret.”L.

L.69

“ Ce daltonistă-mi este viața, n-o copiați
Căci pașii-mi sunt monocromați,
În juru-mi nu-i nimic rotund, numai pătrat
Și îmi ascund în colțuri gând abandonat
De-a mai rămâne pe-a umărului clipă
Rugându-mă de-al tău rogvaiv să faci risipă,
Iar ce e verde, roșu la mine-n suflet cenușiu
Să-l strălucești iubind un trup șașiu
În nopți de veghe ce uită realitate,
În zilele-ți cuprinse de dualitate.”L.

L.68

“De aș lipi zile pe un cotor de viață aș face-o carte,

Dar le-am pierdut și sunt atât de-mprăștiate

Sub roțile trecutului ce-aș vrea să-l uit ,

Zdrobite de al prezentului perete pustnic vânt,

De nevăzut în viitor incert ce poate-i câteva secunde,

Călcate-n pași , strivite-n mâini aici, oriunde…

Nu ar citi-o nimeni, nu are timp de suflete

În goana după terminat, lumina-n candele

Să o păstrezi ar fi o artă  nu un cancan,

Închei oftând și praf , știind că tot ar fi în van.”L.