L.51

“Ne-au însoțit cuvinte gândite , fără minte decând ne-am întâlnit cândva,

Că ni le-am spus sau nu pe toate acele nu condamna...

Au fost poate doar unul ,două , trei, o propoziție, o frază,

Chiar și un dialog ce l-am simțit ca pe-o atingere de rază

A lunii , a milioanelor de stele, a unicului soare

Atunci când ne priveam mocnind dorință și le spuneam în confesare,

Le glăsuiam cu dor, cu arzătoare patimă

Unindu-ne ori despărțindu-ne puse-ntre noi ca pe o cratimă,

În zile, în nopți, în ani ne-au mângâiat, iar alteori ne-au dat o palmă

Înalte ziduri-au ridicat, dar ușă-am făcut și am plătit costisitoare vamă,

Cu ele am iubit, am admirat, am alintat fără rezerve,

Am ocărât , am urât, am sfidat amestecându-ne în pleve,

Când au putut ne-au învățat, ne-au înălțat, ne-au dat un pic de stil și clasă,

Dar neștiind am rătăcit prin viața ba bună , ba ticăloasă,

Am câștigat, tot am pierdut, n-am renunțat, am peticit cu ață sufletească,

La fel nu a mai fost... nici scrise nici vorbite sentimente,

Să le-auzim, să le mai spunem,eu zic să nu, de-acum sunt doar indiferente.”L.

L.50

“Dă-mi buze să-ți pictez în colțuri zâmbete,

Dă-mi ce nu vrei s-auzi să îl transform în versuri zvelte,

Dă-mi ochi să îți deschid privirea numa’n ce-i frumos,

Da-mi glas din țipete tăcut să-l fac, apoi duios,

Dă-mi trup beteag să ți-l alin, să ți-l iubesc enorm,

Dă-mi suflet chinuit să îl înveselesc, ce dac’ mă fac bufon,

Dă-mi somn să-l odihnesc, coșmaruri să dezbin,

Dă-mi plâns să-l rătăcesc în hohote de râset plin,

Dă-mi griji ca să le scutur , să le întorc pe dos,

Dă-mi dușmănie s-o-năbuș cu felul meu copilăros,

Dă-mi timp să îl opresc pe loc cu-a mele haruri,

Dă-mi puțin noroc cu-al meu să ți-l întorc, să nu îl joc la zaruri,

Dă-mi inimă ce-ți bate fragedă iubire să-i scot căluș,

Viorii vieții tale să-i fiu arcuș,

Dă-mi trist destin, ce ți-a fost scris, să-i șterg fatalitate,

Iar tu ia-mi tot, nu sfert, nu jumătate !”L.

L.49

“Mă uit zilnic în partea dreaptă de sus a monitorului și văd a cui e ziua sa.

Ziua ta. Ce faci să fie ziua ta ? Să simți că ești ea ?

De ce ai împărți-o cu alții dacă este a ta ?

O să-mi răspunde-ți că trebuie, cu cei dragi. Dar dacă dragilor le sunteți drag sau dragă, de ce nu ți-o lasă , de ce nu ți-o oferă ? De ce să nu primești cadou de ziua ta ziua ta ?

Cum ar fi ? Ai despacheta-o și ți-a face-o minunată, deși, poate, la început ar fi la fel de ordinară sau mai mult decât celelalte.

Cum să o faci ? Să nu o așezi imediat pe un raft și el uitat, de la an la an, chiar de este ticsită cu praf de vară, plouată mocănit de toamnă, înghețată de iarnă, bătută-n vânt rebel de primăvară. Ia-o de mână și oferă-i la mic dejun o prăjitură zâmbăreață și o cafea trezitoare. Ia-o la braț și numește-o, plimb-o, danseaz-o, râde-o, plânge-o,  cânt-o, fericește-o, fă-o să pară mai scurtă, n-o uita, alătur-o celorlalte deoarece este a ta ca și viața-ți.

Nu vă deranjez. Vă urez și mă retrag fără să vă fur o secundă din ea. Și știți de ce ? Puteți citi urarea și a doua zi sau niciodată.”L.

L.48

“Să zbor, tu, mi-ai pus aripi,

Cu ele am urcat la cer și-am luat un nor înseninat,

Ți-am coborât în suflet doritor, cât ai clipi

Rostogolindu-ne în abandon de sărutări valsat,

Ca trestia în vânt pe mâna-ți sigură m-ai îndoit,

Iar tălpile-mi sfioase au reușit să nu se-mpiedice

De parcă n-ar fi fost a’ mele, am plutit…

Dorind să îți șoptesc o vorbă cânt ce ar seduce

Inima-ți în timp oprit pe loc

Într-un vârtej de sentiment  răvășitor

Când mâini flămânde m-au sugrumat de mijloc,

Apoi m-au ridicat la stele prizându-mă de subsuori,

Am reușit doar să respir prin tine, perfectă piruetă

De-amețitor și mistic legănat, fiind  privirii tale fulg

Ce-l sufli , îl prinzi în palmă  ca pe-o fragilă statuetă,

Și să rămân a ta eu aripi voi să smulg.”L.

L.47

“Există un musafir căruia îi lași ușa deschisă.

Să vi-l descriu ? Încerc.

E musafirul perfect, nu îți face multe vizite, nu deranjează fie zi , fie noapte, nu se uită cu ochi critic la casa ta , la tine , prin tine chiar surprinzându-te în cea mai penibilă postură, nu îl interesează dacă ești sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, deștept sau naiv, îmbrăcat sau gol, îți zâmbește zâmbet molipsitor, îți este cu adevărat prieten, te ascultă indiferent cât, cum despre ce-i vorbești ,cu multă răbdare,nu te judecă,i te oferi și te ia, știe când să plece și o face fără să întoarcă capul și nu te superi deoarece ți-a fost atât de bine în compania lui. Îi duci dorul imediat.

Bate la ușă. E închisă. Nu sunt pregătită. Trebuie să-mi fac curățenia de primăvară, a sufletului. După aceea…Dacă…Dacă nu…Altă dată…Vreodată …O să se întoarcă ? Fericirea ?”L.

L.46

“Ți-aș săruta al sufletului spate ciuruit

De greutăți pân’ la pământ încovoiat,

Ale inimii mâini adânc crăpate de gratuit

Îmbrățișat aș încălzi neîncetat,

Te-aș face a uita ai lacrimilor pași

Ce au venit, ce au plecat, în noapte și în zi au rătăcit,

Aș vrea s-abat uitare peste vise rele, nu aceleași

Sau poate da , în viața-ți de coșmar sălbăticit,

M-aș strădui ca pe o coală să întind,

Chiar dacă nu-s maestru estetician,

Al frunții minții tale adâncite tot ce-i rid

Nu pentr-o clipă, nu pentru un an și nu în van

Să fie această întâmplare întâmplată

Neîntâmplătoare, cum noi ne-am întâlnit,

Iar cu-a timpului îngăduință să o transform în fericire neuitată

De mine, de tine , de voi, să pot a crede că a fost rostuit.”L.

L.45

“Ar trebui ca în viața pe care o petrecem, pe lângă multe altele, să învățăm a dansa, neținând-o, însă, doar într-o petrecere.

Avem de ales dintre dansurile de societate pentru care am avea abilități sau nu , dar există unul ce reprezintă însăși societatea, hora.

Ne luăm de mânuțe, încercăm a ne potrivi ritmul , pașii cu ceilalți, nu este necesar să conversăm, să ne simțim, ne tolerăm, avem , de cele mai multe ori, priviri pierdute, ne mai scutură gândurile vreun chiuit , ne punem întrebarea :”Ce l-o fi apucat?” sau îl ignorăm, unii renunțăm  așezându-ne pe scaune străine ori aceleași, vechi, șubrezite, nereparate și ne rotim și ne rotim și iar ne rotim în cerc defect, amatoricesc, în plan , neavând veleități de spațiali ci , numai , de subterani că deh , acolo ne ducem oricum. De ce am mai face ceva , altceva, aceleași , dar în cerc perfect, de nepătruns de către cei care se pretind a fi valsori, dar sunt falsori, manelizând tot ? Dorința lor de a conduce, hora, este acerbă, ori ce este condus de astfel de elemente reprezintă nimic.

Ce ai dorii să fii, rege peste nimic sau un oarecare într-un regat ?

Chiuiții voi , toți, chiuiți !

Și-o strigătură:”Tot pe loc , pe loc , pe loc/ Să răsară busuioc!”/Că de n-o-ți vrea s-ascultați/Tot în ‘ceastă horă o să jucați/Crezând că valsați./Doar atâta valorați ?”L.