Rănită

Am vânătăi pe suflet,
Mi-e inima în cârje...
Ziceai cândva
C-atunci când tu m-ai cunoscut,
În fiecare zi, cuvântul meu era un vers.
Așa era !
Simțeam cu-adevărat că iar trăiesc,
Dar a trecut.
Ce crunt m-am înșelat,
Căci tu te-ai transformat
Într-un ciudat !
De frica monstrului ce-apărut,
Rănită, eu m-am apărat
Și am tăcut .
Acum tăcerea îmi e poveste bandajată
Desfășurată încurcat,
Iar vocea mea,
Un vag ecou ce șchioapătă
Târând picior ce va lăsa
Sentință grea.

Ea

Mă încurcă ceva .
Ea .
Dragostea .
E o împiedicată,
În permanență împrăștiată,
Are momente când gândește,
Iar altă dată,
Gura îi merge fără ea...
În ceea ce mă privește,
Prea-i răsfățată,
Eu mi-s organizată.
Mai zilele trecute, când a plecat,
Și-a pus rochiță de-agățat,
S-a așezat
La masă, cu-o cafea, alături de-un bărbat,
A cochetat,
L-a fermecat,
Înlănțuindu-și brațele, l-a sugrumat,
Făcându-l în propriul stil knockout.
Deloc n-a regretat,
Nici pic nu i-a păsat,
De parcă nici n-a existat.
Apoi s-a ridicat,
Zâmbindu-și complice s-a dus în parc
Sa caute o nouă victimă de asaltat
Și-a reușit,
Copil rebel de neoprit...
Mereu o cert și o educ,
Dar vorba-mi este cântul unui cuc,
Se uită cu ochi măriți de prefăcută ciută speriată
Când e atenționată
Și-mi replică
Cu-o față bosumflată,
Dar seara când se pune-n pat,
Aud cum râde-n hohote....iar a bifat !
Ce să mă fac cu ea ?
Vă rog, nu o dorește cineva,
Să-mi mai găsesc și eu liniștea ?

Hummm...

Hummm...
Cum m-ai avut și m-ai scăpat...
Crezând că-ți merge ca de fiecare dat',
Iar ai blufat
Și ți-am alunecat.
Acum,
De disperat
Mâna-ți nesigură a căpătat
Un jalnic tremurat.
Neputincios și dezgustat
Te uiți la ea
De parcă n-ar mai fi a ta
Și să dorești a o tăia,
Căci ai jucat la cacealma,
Nu-i de folos,
Nu are rost.
Decât ai regreta,
Cu mâna și picioarele, un praf de mine-ai aduna,
L-ai frământa,
L-ai îmbina,
Din veche, o nouă formă tu mi-ai da
Și ai sufla,
Cu viața-ți parc-ai adia,
Sperând că-ntrun final, vei reuși a mă-nvia,
Dar nu-ți pot garanta, de-ar fi așa,
Aș fi la fel și nu alta.
Hummm...
Nicidecum !
De data aceasta, piatră,
Nestemată !
Atunci extaziat vei fi,
În clipa-n care vei privi
Ca un artist, la opera de artă.
Păcat,
Că m-ai schimbat...
Dar diferența ce va exista,
Va fi, c-o va aprecia,
Nu tu, ci orișicine altcineva.
De vei spera că voi întoarce capu' ,
Singur te păcălești !
N-ai drept ca timp să irosești,
Stupide scuze să găsești,
Chiar de-i uman să mai greșești.
Vezi tu,
Iubirea adevărată,
Nu-i pentru "ași" în joc de amatori,
Ci pentru adevărații marcatori
În joc profesionist de viață, riscând a fi ratată.

Tac

Mă tot frământ,
Mâinile mi le tot frâng,
Oasele-mi-ntr-un pumn ajung să strâng
De parcă mi-s mormânt.
Și dacă sunt ?
Și dacă e adevărat ?
Ce-am să mă fac ?
Cât am lăsat neterminat !
Crezând că mai am de stat,
Nu am finalizat
Un lung preludiu, continuu amânat...
Să tac
Sau să vorbesc ?
Să plâng crispat,
Frivol să chicotesc,
Că nu mi-am luat
Un bun rămas îndatorat,
Că nu mai vreau să-mi amintesc
De câte ori doream sa-ți spun firescul te iubesc
Și-n ochi să te privesc,
Privirea-ți caldă să n-o ocolesc,
Să încetez
Sa te privez
De-al meu îmbrățișat,
De-un tandru mângâiat,
De-o patimă în sărutat,
De vorbe spuse, înfiorată, tremurat ?
Ce pot ca să mai fac ?
Doar tac.
În vis de te mai vizitez,
O fac,
Nu pentru că mi-e foame,
Ci am un dor de-i jale
Și îmi doresc continuu să te protejez.
Iar când tu vii la mine să-mi vorbești
Și lacrimile să-ți sădești,
Ascult și tac,
Căci din păcate,
Acum, ce ne desparte
E-o groapă adâncă
Umplută cu pământ,
Pus peste-o viață-n tristă moarte
Ca toate celelalte.

Aș

Cu tine încontinuu m-aș certa

Să nu te mai iubesc,

În comă zeci de zile aș sta

Să nu te mai doresc,

Cu foc te-aș înjura

Ca senzual să nu-ți vorbesc,

Aș asurzi

Glasu-ți din lung preludiu să-ți opresc,

Cu sete eu te-aș pălmui

În loc, ca mâna mea, să ceară, morbid, a te-atingea,

Iar zi și noapte aș orbi

Fugind, așa, de magnetica-ți privire și-aș scăpa,

Distanță infinită aș păstra,

Căci nu-i de-ajuns, acum,

Cât este ea !

Dorind să mă convingi,

Că viitor cu tine nu va fi,

Trecutu-mi trist cerșind a-mi retrăi,

Tu peste mine arunci

Un fir tăios, subțire ce-n laț îl strângi,

Apoi sălbatic îl vei depăna,

În cârpă mă vei croșeta

Și dezgustat cât ‘colo mă vei arunca,

Spunându-mi în ironic compliment:

Te-am folosit ca figurant

În show-ul meu constant

De tragic și divertisment.

M-am gândit

M-am gândit la toți bărbații pe care nu i-am iubit.

Sunt toți.
M-am gândit la toți bărbații de care nu m-am îndrăgostit.

Sunt toți fără câțiva,

Dar asta-i altceva.
M-am gândit la părinți.

Au fost doi.
M-am gândit cu cine m-am înfrățit.

Și-a fost unul.
M-am gândit la copii.

E unicul.
M-am gândit la cei care m-au iubit.

Nu-i știu pe toți.
Știți la cine nu m-am gândit ?

La ce nu m-am gândit ?
Nu m-am gândit.

Am obosit…

Gramatică

Realitatea mea nu are adjective. Este însăși adjectivul.

Presată de timpul care mi-a mai rămas, mă afund ca un banal substantiv subiectiv, uzitând în exces și într-un ritm alert verbe, încercând, cu disperare, să rămân obiectivă în gramatica vieții.

Fiind doar o parte de propoziție, nu sunt capabilă a mă exprima singură, ci numai agățată de tot ce mă înconjoară.

Reușesc să mă regăsesc în propozițiile simple și ordinare ale verbalului și mă rătăcesc în frazele labirintice scrise.

Ca accesoriu permanent al adjectivului, nu mă miră că am fost depunctată, în fișa de evaluare, pentru lipsă de creativitate. Întotdeauna există o dreptate.

Și aveam pretenție de epitet…