L.5

Prezența mea, căldura mea

Sunt doar un spin

Ce inima-ți va sângera,

Tot el, ți-o va și vindeca

Doar prin accepta

Părerea amăgită că m-ai avut sau că mă vei avea.

Te voi lăsa să crezi așa,

Dar rămânând, de fapt, eu voi pleca. 

L.4

Până și în propria-mi frivolitate sunt serioasă.

Nu pot duce nimic până la capăt decât pentru alții.

Nu pot merge la braț cu ceilalți deoarece sufletul meu nu are brațe , este infirm.

Sunt ca un abur fără temperatură care doar învăluie , dar nu cuprinde, nu stânge…nici altcineva nu are cum s-o facă, îi scap printre degetele rigide de atâta apucat disperat.

Nu rănesc ,de fapt sunt doar o jucăușă și cum să te superi pe un infantil ce se crede serios ?

Infirmă frivolitate infantilă  sufletească …cine s-o înțeleagă ?

L.3

Aveam atâtea să ofer și lumii mele,

Dar la ferestrele sufletului nu-mi sunt perdele

Ci draperii din negură ce-s tare grele

Care au sugrumat

Perfid, treptat

Tot ce am însemnat

Vreodat’…

Privesc acum la-l meu surghiun

Și simt cum în bucăți mă descompun,

Nici nu mai sper c-am să rămân

Un flash de amintire rătăcită dragă,

Știind că timpul o s-o șteargă...

L.2

Îmi suflă nebunia la ureche

Că lumea nu-i normală,

Dar eu că mi-s,

Iar noaptea stă de veghe

Chiar și în vis.

Îmi suflă să fug cu circu-ndată,

Acolo-s acceptată

Chiar dacă sunt ciudată.

Și dacă clovn voi fi,

Până și masca îmi va fi machiată,

De-mi va acoperi

Amărăciunea toată,

Iar dacă realitatea îmi va fi spectacolul comicăresc,

Pentru ceilalți va deveni dezgustător, grotesc.

Fugind, nu vor dori

Al mai privi,

Căci cine-ar sta ,

Cine-ar aplauda

Un clovn de om cu-o realitate diferită,

Ei toți crezând că-i doar închipuită.

L.1

Mi s-a spus că nu știu sa iubesc.
Cred că nu știu să iubesc doar pe cineva.
Nu există dragoste imensă. Totul are o limită , iar dragostea mea este limitată la nivelul persoanei mele, la fel de limitată...
Atât cât este , este împărțită, împrăștiată  chiar și bobului de rouă de pe firul ierbii.
Pentru unii e o alinare, pentru alții niciodată suficient....Dar atunci când am simțit-o ăi am dăruit-o, am făcut-o cu adevarat , chiar de a fost pentru o clipă.
O clipă cât o viață...poate...

L.

“În palme-ți stau, de nemișcat,

Și suflet mi-ai filigranat

Din ațe zdrențăroase ale timpului uitat,

Apoi ai așteptat

Să mă trezesc din somnul veșnic de nemăsurat.

Dar mâinile-ți sunt tremurânde,

Vorbele  în șoapta-ți sunt oftânde

Un ochi îți este-ncercănat,

Iar celălalt înlăcrimat

De-atât cât ai lucrat.

Tu peste viață ai trecut

Cu moartea palma ai bătut

Că de mă vei putea să mă transformi din piatră rece

În opera de artă,

Mâner de coasă ce nu iartă,

Ea ani îți va mai da, vreo zece.

Acum când disperat tu m-ai privit,

Pe loc suflarea-ți s-a oprit

Și-ntr-o mișcare a inimii zvâcninde în jar m-ai aruncat…

Mai bine scrum

De-acum,

Decât călău creat de-un bijutier de neuitat !” L.

Rid

Mă-mpiedic de un rid râzând,

S-a rătăcit pe fruntea vieții

Și mă trezesc căzând

În amintirea tinereții,

Unde ale lui surate de la ochi sărmani

Sar coarda peste ani,

Într-un picior țintar

Uitând, pentru o clipă, cum se vor adânci de-atât amar,

Cum adânc vor scrie cicatricea propriului roman,

Pe care deseori îl vreau uitat, dar e în van…

Și totuși ce noroc că au atâta expresivitate

De îmi dau, mie, un anonim, complexă personalitate !