L.270

"S-a încruntat ziua la mine că n-am schimbat a viselor dușumea,
Iar peste gânduri tras-am groasă draperie și nu am pus perdea,
Că n-am spoit cu vorbe a mea tăcere,
Mult praf ar fi pe vrere,
C-am căpătat al renunțării morav
Și am uitat că aș fi liberă nicicum un sclav,
M-a pedepsit punându-mă-n al nopții cufăr
În colț de stea , până în zori, cu spatele la tot ce m-a făcut să sufăr."L.

L.269

De poalele-ți pașilor se-agață umbră,

Se mai pitește, se duce-n dreaptă sau în stângă,

Îți stă în coastă ori sus pe creștet,

Pe clapele luminii cântând în fals duet,

Tu trist și ea nepăsătoare,

Căci nu te lasă să te uiți și nu o doare

Că te-ai săturat poate

De tine și singurătate,

De naștere fiind al tău certificat,

Doar moartea, pierdut, având drept de declarat. L. 

L.268

"Biciuie noaptea s-alerge spre zare,
În șa să îi șadă o stea căzătoare,
Năravul dorinți să-mplinească
Să-l piardă , să te găsească
Și zori să-mi răsari la apus,
Îmi schimbă destin ce a crezut că m-a răpus !"L. 

L.267

"Se lasă primăvară,
Iar biata iarnă se zbate să n-adoarmă,
Îi șchioapătă o pleoapă, cea stângă,
O fi pe ducă,
Picioarele i se dezgheață și capul îi e descoperit de nori,
Parfumul începe să-i miroasă a flori,
Ce-i drept se simte obosită,
O pauză, doar pân' la anul, îi este cuvenită."L.

L.266

"Ți-am trecut în treacăt pe-aici,
Dar urmă n-am lăsat. De ce ? Ghici ?
Căci inima eu ți-am luat și am fugit cu ea,
Ți-am lăsat doar mintea 
Care habar nu are să nu ierte, deși ar vrea nu poate
Și uită pân' la urmă toate."L.

L.265

"De câte ori să îți mai spun iubite să lași bătaia inimii în șoaptă
Când îmi pășești cu ea a somnului dușumea de parcă-i beată
Și scârțâie a putreziciune dragostea
Trezindu-mă-n coșmar cu tine de parcă-i fi aievea ?"L.

L.264

"Ura văduvi-ți-aș,
Liniștea stârni-ți-aș,
Răbdarea înseta-ți-aș,
Nepăsarea seca-ți-aș,
Întristarea ofili-ți-aș,
Deznădejdea ruina-ți-aș,
Spre alta picioare ologi-ți-aș,
În adâncu-mi munte ridica-ți-aș
Și totdeauna pentru o clipă vindea-ți-aș
Când tare iubite-aș !"L.